Școala din satul meu

Cred că ne amintim cu toţii prima zi de şcoală.

Eu îmi amintesc o turmă de oi şi de capre, tăindu-mi drumul spre şcoală.

Îmi amintesc mirosul de lână de oaie şi de pământ uscat.

Îmi mai amintesc că în fiecare dimineaţă trebuia să înfrunt o gaşcă de fete pistruiate şi grăsuţe, care balansau întra-dis puntea de lemn putrezit ce unea cele două maluri ale unui pârâu plin de gunoaie, doar pentru a  speria copii mai mici.

Şcoala era impunătoare în ochii mei de copil, un amestec de cărămidă roşie şi desene în stil comunist îi dădeau un aer misterios şi sumbru totodată.

Era frumos la şcoală, îmi plăceau ciupercile, roşiile şi căpşunile de hârtie pe care ni le punea profesoara pe tablă pentru a învăţa scăderile şi adunările, nu îmi plăcea litera Ş şi cifra 2.

Nu îmi  mai plăceau toamnele ploioase pentru că se făcea foarte mult noroi în sat şi  ne era interzisă intrarea în incinta şcolii dacă aveam încălţările murdare, astfel altă opţiune nu aveam, decât să ne spălăm în băltoacele de lângă şcoală, în schimb îmi plăcea iarnă  pentru că întotdeauna aveam încălţămintea curată.

Ţin minte cărţile vechi care ni se dădeau gratuit de la şcoală, trebuia să avem mare grijă de ele, ca să mai poată învăţa din ele şi generaţiile viitoare, un început de ,,dezvoltare durabilă’’ încă de pe atunci în instituţia de învăţământ din satul Cania.  Glumesc.

În anul 2010 am găsit şcoala în care mi-am petrecut 9 ani din viaţă într-o stare bună faţă de alte şcoli din satele Moldovei, am găsit profesori tineri şi entuziaşti, am găsit copii deştepţi cu vise mari, am găsit, surprinzător, o bibliotecă bogată.

Când am vizitat şcoala nu aveam nici cea mai mică intenţie să  scriu despre ea, mă gândeam că nu voi găsi nimic interesant şi demn de a fi prezentat şi altora, dar m-am înşelat.

Instituţia de învăţământ din satul Cania, sat care are o populaţie de aproximativ 4000 de locuitori şi care este situat la sud-vestul Republicii Moldova, lângă oraşul Cantemir, funcţionează încă din anul 1978,  pe atunci se numea Şcoala Generală Cania, dar din anul 2009, a devenit Liceul Teoretic Ion Creangă.

Acum şcoala este renovată, şi nu mai arată la fel ca şcoala pe care o ştiam eu, însă mai persistă mirosul cunoscut al copilăriei mele: de cărţi vechi, de mucegai, de cerneală.  Spre surprinderea mea, chiar dacă deja era trecut de ora 14, şi mai nimeni nu  era la şcoala, am întâlnit într-o clasă curată şi aerisită o profesoară care m-a recunoscut şi care mi-a răspuns fericită la întrebări.

Doamna Elena Bagrin, a fost profesoară de clase primare, 1-4, acum este profesoară de matematică pentru clasele a 10-12.

Mi-a povestit că nu i-a fost uşor să se reprofileze şi acum participă constant la diverse cursuri de pregătire, a fost nevoită să facă acest pas pentru că nu sunt destui profesori de matematică. Sistemul de evaluare a profesorilor este unul bazat pe grade, pentru obţinerea unui grad superior trebuie organizată o lecţie deschisă cu prezenţa unor oficialităţi de la Inspectoratul Şcolar, nu există examene de evaluare a cunoştinţelor profesorilor, a adăugat doamna Bagrin.

Cu regret în glas mi-a spus că elevii nu sunt foarte motivaţi să înveţe, mulţi dintre ei îţi ajută părinţii la treburile casnice şi nu mai au timp şi de altceva, mai rău e că nici părinţii nu îi încurajează să înveţe, nu văd în educaţie o prioritate, dar a observat că elevii totuşi sunt mai deschişi, mai dezinhibaţi şi mai curioşi. Nu există elevi foarte buni, există elevi care vor să înveţe, s-a exprimat doamna Elena Bagrin.

Fosta profesoară de clasele primare era fericită că m-a întâlnit şi chiar am asistat împreună la lecţia de limba română a clasei a II-a.

A fost o experienţă extraordinară să vorbesc cu asemenea copii frumoşi şi incredibil de vioi. Am cântat, am recitat poezii şi povestit istorioare împreună.

Sinceră să fiu m-a lovit un val puternic de  emoţii când i-am văzut pe toţi, în picioare, salutându-mă în cor: Bună ziua.

Mai toţi copii mi-au zis că le place la şcoală şi că materia lor preferată este matematica, ştiau să adune şi să scadă mai bine decât mine, niciodată nu am fost bună la matematică.  Mi-a atras atenţia un micuţ cu păr blond şi ochi albaştri mari, care mi-a spus hotărât, că el când va fi mare vrea să devină milionar ca să o facă pe mama să se întoarcă acasă, să-i spună poveşti pentru că prin telefon e scump.

Diriginta copiilor mi-a explicat ca se simte ca o mamă pentru ei, pentru că unii dintre copii au rămas doar cu taţii, mamele, fiind plecate la muncă în străinătate.

Deşi a fost renovată şi utilată, şcoala încă mai are nevoie de susţinere financiară din partea părinţilor elevilor, doamna Bagrin, relatându-mi că în fiecare an amenajează clasa cu ajutorul părinţilor, iar cantina şcolii chiar dacă este bugetată din bani publici, de asemenea are nevoie de sprijinul părinţilor pentru a oferi zilnic mesele necesare copiilor.

Instituţia de Învăţământ din Cania, este un exemplu de succes pot spune, a reuşit să obţină finanţare pentru renovare şi pentru crearea unui centru IT pentru copii şi a reuşit să devină liceu teoretic într-un timp record, toate astea datorită consiliului profesoral al şcolii coordonat de Natalia Salciuc. Din nefericire şcoala are încă multe lipsuri ce ţin mai degrabă de resursa umană calificată.

Şcoala copilăriei mele printre turme de oi şi case pustii – rezistă.  Acesta e un semn bun că moldovenii  mai speră şi luptă.

Daniela Cervinschi