Este pentru prima dată cînd am întîrziat la un interviu. Eroina mea mă aştepta nerabdătoare pe o bancă, dînd ostentativ dintr-un picior. Părul buclat, de culoarea nisipului, lăsat să cadă pe spate, pleoapele fardate într-un bleu apropiat de nuanţa ochilor şi buzele-i la fel de pronuntate, îi dau un aer boem. Zîmbeşte larg şi gesticulează, atrăgînd priviri. Îşi lasă haina, fericită că a răsărit soarele. Urmează apoi cîteva ore de provocări şi destăinuri, lucruri pe care ea nu obisnuieşte să le facă.
Jucăuşă şi copilăroasă. Aşa a fost dintotdeuna. Născută în satul Lozova, într-o familie de profesori, cea pe care trebuia să o cheme Snejana (pentru că ningea foarte tare în ziua cînd a venit pe lume) a avut o copilarie normală. Chiar dacă era cea mai mică, nu a fost niciodată scutită de treburi casnice. “Munceam în rînd cu surorile mai mari. Familia mea crestea viermi de mătase, care se hraneau doar cu frunze de dud. Aşa că toata ziua eram fie la livadă,, fie la păscut căpriţele pe pajişte”, îşi începe ea povestea. Rămîn surprinsă cînd îmi spune că a fost un copil obraznic, dupa chipul de Ileana-Cosînzeana aş fi susţinut contrariul. “Nu puteam sta locului nicio clipă, îmi băgam nasul peste tot. Odată mi-am frezat jumătate din părul meu lung şi blond, chiar înainte de clasa 1. Aşa că doar fusta mă deosebea de băieţi la serbarea de 1 septembrie. Desigur că mai primeam cîte o sfîrlă de la tata pentru năzbîtii ”.A mai crescut niţel şi şi-a zis: Gata! Mă fac jurnalistă, o bat si pe Andreea Marin de la pupitrul stirilor. Adevărata pasiune pentru jurnalism a prins însă contur din frumuseţea prezentatoarelor de la TVR, unicul post de televiziune pe care-l avea acasă. “Erau atît de frumoase şi elegante, cu frizuri deosebite şi machiate discret”, îmi povesteste fata din faţa mea, trecându-şi mîna prin păr si încercând să le imite. Rîde apoi, cu acelaşi zambet larg cu care m-a întîlnit. Au urmat apoi anii de liceu, unde nu a mai lăsat din mâna cărţile, chiar dacă tatăl său era directorul instituţiei. “Nu am avut niciodată vreun privilegiu. S-a întâmplat chiar să-mi dau de ruşine tatăl, fiind codaşă la mate. Mă mai certam cu cîte-un profesor, chiar dacă ştiam ce urmează apoi acasă, între patru ochi cu tata”, spune fata, iar eu rămîn uimită de sinceritatea cu care îmi povesteşte atîtea detalii.
Capitolul “Tata” este сel la care ne-am oprit pentru mai mult timp. Îşi pleacă ochii iar faţa nu-i mai este atît de senină. O întreb dacă vrea să vorbim despre altceva, îmi răspunde că nu ar fi corect. “Ştii, eu mereu m-am temut de el. Toata lumea ştia de frica lui. E un om atat de sever, ca şi atunci cînd zîmbea, aveam impresia că acuş revine la trăsăturile dure cu care eram toţi obisnuiţi. Mi-a impus niste reguli pe care le-am respectat mai ceva decat pe cele 10 porunci. Niciun gram de machiaj sau ojă pînă termin liceul, iar ora maxima la care puteam păsi pragul casei era 11. Despre surori nici nu mai zic, nu le permitea nici să priveasca televizorul.”, continua ea. Îi lăcrimează ochii. De la vînt. Are ochii sensibili. Sau, poate, de data asta, nu e de la vînt. “Tata nu ne permitea să plîngem. Icneam în mine cînd aveam o problemă, dar nu era voie să vadă şi alţii asta. Nu l-am înţeles niciodată. Se uita cu scepticism la orice realizam . Cînd intra în casă, stăteam drepţi ca la armată”, îmi arată demonstrativ, ducînd mîna la tîmplă. “Mama însa era antiteza. Pentru ea, eram un boţ de aur, un copil genial”, adăuga fata,. Chipul i s-a luminat, când a pomenit de mama. îmi spune că îi este dor de ea, chiar dacă nu a văzut-o de doar cîteva zile.
Vreau să o fac sa zîmbească, pentru că-i sta bine, aşa că o întreb de animale. Ştiu că le adoră. “Am trei pisici şi 2 cîini.. Chiar dacă sunt maidanezi, sunt aşa de dulci. Îmi mai plac copiii. Mi-am crescut toţi cei patru nepoti, surorile fiind mereu prin deplasări sau ocupate cu serviciul. Ahh, uitasem, mai am cîteva slăbiciuni, care sunt interzise siluetei, însă nu le pot rezista. E vorba de prăjiturile napoleon si croissantele cu ciocolată. Fetele îmi spun că îngraşa şi că mă neglijez, eu însă n-am fost niciodată obsedată de imagine. Poate că este rău, dar aşa sunt eu de felul meu, plus că nu-mi ajunge niciodată timp. “Uite la părul meu, nu l-am tăiat de multa vreme, nici nu l-am vopsit niciodata”, se vaită, trăgîndu-şi de la spate cîteva şuviţe şi mă întreabă dacă cred că ar trebui sa-l taie. “Să nu crezi că nu-mi place să am grijă de mine, mă simt mult mai bine cînd sunt machiata si am tocuri pe mine, însă unde ai mai vazut tu jurnalişti care alearga toata ziua, pe tocuri?” Îmi plec privirea şi îi remarc pantofii cu toc. Probabil că azi a făcut o excepţie.Dacă tot am mai vorbit de frizuri, machiaj şi atenţie, cred că a sosit momentul să mai deschid o odaie a sufletului ei. Probabil i-am cîştigat suficient încrederea, aşa că aştept să mi se destăinuie. Face nişte ochi de pisică şi duce mana la nas. Cochetează. Da, am întrebat-o dacă este îndrăgostită. “ Există cineva care a făcut parte din viaţa mea şi m-a marcat foarte mult. Este un băiat de o altă naţionalitate care m-a cucerit prin contrastul atît de evident faţă de cei de la noi. Şi mi-a făcut curte, îmi spunea în fiecare zi că-i plac ochii mei albaştri. Mi-a ajutat să-mi fac o imagine despre barbat şi despre cu ce se mănincă acest speciment. Era grijuliu, atent şi foarte matur. Şi atît de brunet.. Mmmmmm”. Acum ochii îi sticlesc de-a binelea. E clar, este încă îndrăgostită. Visează să se căsătorească. Fără limuzină, poze la monumentul lui Ştefan sau mare tam tam. “Vreau să mă cunun într-o mănăstire, la apus de soare. Doar noi doi şi preotul. Şi să fim apoi fericiţi toată viaţa. Cred în poveşti cu happy end”.
Stela Dănilă
