DESPRE TEMPERAREA NECESARĂ
În interminabila retorică despre merite şi meritologie un capitol aparte îl constituie lăudăroşenia unor foşti demnitari din anii 90 (ai secolului trecut), pe care evenimentele şi conjuncturile, unele destul de tenebroase, i-a propulsat spre vârfurile puterii.
Îl auzi pe unul cum se dă mare şi tare că el anume a decis ca, în sfârşit, să fie demontat monumentul lui Lenin şi dus aiurea, chiar dacă ştia că îl paşte riscul etc.
Altul spune că anume el era cât pe ce să refacă joncţiunea celor două maluri ale Prutului, alias reîntregirea, reunirea etc.
Un al treilea se dă în spectacol, amintind mereu că graţie lui au fost instalate ici şi colo busturile unor personalităţi nedreptăţite de bolşevism etc.
De se creează impresia că întregul guvern de pe atunci nu însemna decât un singur om, el, ex-ministrul (nu obligatoriu – prim).
Însă acesta nu e decât aşa, o mică şi falsă impresie pe care dânşii ţin să ne-o inoculeze. Pentru că, dragii noştri ex-demnitari „mari şi tari”, nu uitaţi că, pe atunci, eram şi noi, cei mulţi. Ba aş spune că, la începutul anilor 90, politica nu se făcea atât în cabinetele ministeriale şi cele de la preşedinţie, cât în stradă, în piaţă. Deciziile cu care vă lăudaţi că le-aţi luat fuseseră, de fapt, deciziile celor mulţi, ale zecilor de mii de cetăţeni care, în viitoarea Piaţă a Marii Adunări Naţionale, decideau ce şi cum, şi cu Lenin, şi cu eventuala reunire, şi cu remanierile în materie de bustologie, şi cu… cu toate, domnilor ex-demnitari. Semnăturile birocratice nu ar fi însemnat absolut nimic, dacă nu vedeaţi prin geamurile din clădirea în care se află guvernul sau preşedinţia că în piaţă mulţimea vă este de pavăză, de scut şi chiar vă ţine… din scurt, cerând imperios să faceţi cutare şi cutare. Atunci, în toate, nu era protagonist curajul personal al unui sau altui mahăr, ci domina şi decidea Curajul Poporului. Apoi, stimaţi colegi de mişcare naţională întru democraţie, chiar să uitaţi atât de… nedelicat de artileria grea ce bătea dinspre Uniunea Scriitorilor, dinspre redacţiile unor publicaţii curajoase?! Să uitaţi de articolele programatice pe care le-au semnat unele ilustre personalităţi ale acestui pământ? Păi, semnăturilor uşurele ale birocraţilor nu veneau decât sub semnăturile grele ale scriitorilor şi jurnaliştilor. De ce continuaţi să vă auto-măguliţi că chiar numai modestele voastre iscălituri ar fi decis totul şi în toate?... Astfel că, stimaţi ex-demnitari, nu vă daţi chiar cei mai ex-tari, aproape ţari… Est modus in rebus – nu? Adică, această măsură în toate însemnă şi punerea de surdină, atenuare vocilor lăudăroşilor. Înseamnă redactarea onestă a grăbitelor memorii pe care le ticluiţi unii, în care, bineînţeles, protagonistul protagoniştilor este el, autorul, ex-demnitarul, şi nicidecum cei mulţi care, atunci, la începutul anilor 90, contau cu adevărat. Pentru că, de nu punem surdina (necesară), totul rămâne pe vechi, adică: de-a surda… Iar absenţa imperativei temperări ne duce cu gândul la amara exclamaţie a anticilor: O tempora, o moris!...
Sursa
2010-10-16 07:35:58