venea să-şi încolăcească mîinile şi picioarele
în jurul tristeţii mele.
Îl întrebam dacă mă va iubi la fel de mult cînd voi fi bătrînă
şi-l sărutam imediat pe frunte de frică să nu-mi răspundă.
Cineva îmi arunca vid în gură, să tac.
N-aveam voie să-i stric copilăria.
Era mama.
Îmi aminteam cum şoptea învelită pînă sub buze
că în cer oamenii ajung mai rar decît cîinii,
simţind cum îşi forţează o albire a dramei.
N-avea voie să-mi strice adolescenţa.
