O să-mi permit să postez aici cîteva rînduri a unei persoane pe care eu o admir!M-au răscolit aceste rînduri şi vreau să ţi le-mpărtăşesc şi ţie.


Ne împărțim timpul în ceea ce vrem neapărat și în ceea ce trebuie neapărat să facem. Toată ziua stăm cu agenda într-o mână, cu telefonul în aceeași mână, fiindcă în cealaltă mână stă volanul și, ocazional, paharul de cafea.
În alergătura noastră, rămân lucruri restante, care nu sunt niciodată în agendă, fiindcă ele sunt în inimă. Și cum inima nu ne presează niciodată să rezolvăm ceva – ci își așteapta rândul – trecem zilnic peste foarte multe vorbe și fapte, pe care le amânăm la infinit.
Părinții noștri ne iubesc și știu că îi iubim. Și noi cunoaștem această reciprocitate, și noi știm ceea ce știu ei. Dar, culmea, toată certitudinea asta ne face să luăm lucrurile mai ușor, să tăcem când ar trebui să vorbim.
În vacanța trecută, am învățat de la …., atât eu cât și prietenii noștri, să spunem părinților: “te iubesc”. Ea făcea zilnic lucrul ăsta, iar după câteva dezbateri, ne-a convins și pe noi… Așa că vă întreb și eu pe voi: când le-ați spus ultima oară părinților voștri “te iubesc, mamă, te iubesc, tată”? Scuza pe care ne-o oferim nouă în primul rând e că părinții știu.
Și totuși, e foarte important să audă asta de la noi, să afle adevărul ăsta din glasul nostru, nu din intuiția lor sau din gesturile noastre. Nu mă refer neapărat acum la un “te iubesc” spus automat și extrem de des, ca americanii care-și spun “love you!… love you!… love you!…” de patruzeci de ori pe zi… Pentru părinții noștri, aceste două vorbe înseamnă mai mult decât tot sprijinul nostru, mai mult decât toate politețurile noastre.
“Mamă, te iubesc! Tată, te iubesc!”. Sunt cuvinte care ne trec prin gând zilnic, dar uităm să le rostim, ne luam cu altele și omitem faptul că părinții trăiesc numai și numai pentru noi. Oricât am fi de departe, de fiecare dată când se așază la masă, se întreabă dacă noi avem ce mânca. Fie și dacă noi câștigăm de zece ori mai bine decât ei, ne întreabă, de fiecare dată, “Ai bani? Vrei să-ți dau?”. Chiar dacă am strănutat fiindcă suntem alergici la polen, inima mamei care ne aude tresare a teamă: dacă am răcit? Chiar dacă avem 30 de ani și ne purtăm singuri de grijă, cea mai mare grijă tot părinții noștri ne-o poartă. De câte ori plecăm cu mașina la drum lung, mama și tata nu pun geană pe geană până nu ne știu ajunși la destinație. Întreaga lor viață suntem noi. Din profesia de părinte, nu ieși niciodată la pensie.
Și atunci, de ce ar fi ața de greu, să le spunem cât înseamnă ei pentru noi, cât îi iubim? Măcar din când în când, la sărbători sau zile speciale, măcar atunci când le dăruim ceva și, în loc de “tradiționalele urări de sănătate”, putem să le spunem “te iubesc”.
Ar face orice pentru noi, chiar și-ar da viața pentru noi. Și noi am face atâtea pentru ei! Așa că hai să le spunem, măcar din când în când, cât îi iubim…