Neantul creat de un secol…

A venit toamna… strazile imi par mai triste si mai pustii… azi sunt singura si ascult vantul care imi atinge inima… am privit nu stiu de cate ori ora, poate mai mult decat o fac  de obicei. Uram timpul, uram secundele, uram momentele pe care le trec.

Am gasit intamplator pagini impaienjenite in spatiu si timp. Am deschis paginile si m-am  convins ca e prea dureros sa continuu. Dar totusi am citit.

Fiecare cuvant imi impletea inima in durere. Doream sa uit, doream sa cred ca totusi nu e adevarat… Am parcurs in mintea mea drumurile pe care le-am facut pana aici. M-am convis ca cele mai fericite si mai sincere sentimente sunt in prezent.

Cautam raspunsuri in neantul durerii si mi-a raspuns asteptarea, mi-a raspuns speranta, mi-a raspuns visul.

De ce atata durere… de ce atatea vise… de ce atatea asteptari…

Nu mai simteam  lacrima, inghetase  cred cu mult timp in urma… dar simt iarna care asteapta sa-i deschid… inchid paginile… sterg iarna din mintea mea si simt ca ma pierd in universul creatiei mele. O creatie de un secol…

Aici gasesc amintirile, visele… simt ca inghet fara tine, nu-mi simt degetele, nu-mi simt respiratia, nu-mi simt corpul…

Modelata in imaginea ta…

… cred ca am sa desen punctul in gandurile mele… am sa uit toamna, am sa uit paginile, am sa uit secundele…

Era atat de greu, nu stiam cum arata libertatea… te-am gasit… m-ai salvat…

Toamna ( un fenomen pe care nu-l inteleg), Eu ( un suflet care a fost desenat pentru tine), Tu ( icoana intregii mele fiinte…).