Ortodoxia şi Statul (de Pr. Serghei Bulgakov)

Raporturile dintre Biserică şi Stat s-au schimbat mult în funcţie de epocă. Statul păgân era, în ochii Bisericii primare, bestia purtând diadema cu nume profanatoare. Sentimentul Bisericii faţă de stat era intransigent, eshatologic:”căci chipul acestei lumi trece” și curând totul se va sfârși.

Tranziția de la eshatologism la istorism este deja însemnată în Epistolele Sf. Pavel, mai ales în capitolul 13 al epistolei către Romani, unde, în fața puterii lui Neron, apostolul proclamă acest principiu: “Nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” și unde el admite valoarea pozitivă a Statului în raport cu căile istorice ale Împărăției lui Dumnezeu. Totuși, raporturile dintre Biserică și Stat rămaseră numai exterioare, atâta vreme cât statul roman a fost păgân. Dar când această putere, în persoana împăratului Constantin, s-a înclinat în fața crucii, situația s-a schimbat: Biserica s-a apropiat de Stat și a luat asupra ei răspunderea destinelor acestuia. Această apropiere se traduce prin situația împăratului în Biserică. Când el devine un suveran creștin, Biserica răspândește asupra lui darurile sale, prin mijlocirea ungerii; și ea l-a iubit pe cel Uns, nu numai ca pe șeful Statului, dar ca pe cel ce poartă un harism special, harismul domniei; ca pe logodnicul Bisericii, care are chipul lui Hristos însuși.

Împăratul primește un loc special în ierarhie. Este greu să se determine exact acest loc, căci situația imperială avea mai multe înțelesuri: pe de o parte împăratul era venerat ca purtător al unui harism special; pe de altă parte el reprezenta în Biserică poporul, elementul laic, națiunea aleasă, “sacerdoțiul regal”; și în fine, ca deținător al puterii, el era primul slujitor al Bisericii: în persoana lui, Statul s-a încoronat cu crucea. Constantin cel Mare se definește el însuși ca fiind “episcop din afară”. El dădea aici numelui de episcop înțelesul de administrator, supraveghetor al afacerilor financiare și administrative ale comunității, care îi era propriu în timpul apostolilor. Influența împăratului în Biserică se măsura de fapt cu puterea lui. Grație situației sale de “episcop din afară”, el putea să exercite o mare influență asupra Bisericii; el convoca și prezida sinoadele ecumenice, ceea ce n-a provocat niciodată obiecții nici în Orient, nici în Occident. Raporturile dintre Biserică și Stat erau stabilite, în principiu, după tipul “simfoniei”, adică al acordului mutual și al independenței celor două părți.

Statul recunoștea legea bisericească drept regulă interioară, Biserica se considera ca supusă Statului. Nu era acesta un cezaro-papism, în care supremația bisericească ar fi aparținut împăratului. Cezaro-papismul n-a fost niciodată decât un abuz; niciodată n-a fost recunoscut dogmatic, nici canonic. Raporturile “simfonice” dintre Biserică și Stat duceau la aceea că împăratul conducea tot domeniul vieții și al legislației bisericești, în marginile administrației lui de Stat. Dar, dacă această “simfonie” se întâmpla să fie tulburată de un dezacord, dacă împărații încercau să impună Bisericii direcții dogmatice, care câteodată erau erezii (arianism, iconoclasm), atunci Biserica se găsea persecutată și adevărata natură a raporturilor ei cu Statul se arată din nou; căci niciodată cezaro-papismul n-a fost o dogmă. Cu toate acestea, Biserica punea mult preț pe alianța ei cu Statul, cu atât mai mult cu cât acesta servea Biserica și cu cât existența unui șef încoronat al lumii ortodoxe întregi – a împăratului ortodox – era socotită ca un atribut esențial al Bisericii. Împăratul era simbolul cuceririi lumii prin cruce; el era “arhitectul” împărăției lui Dumnezeu pe pământ. În momentul căderii Bizanțului, împăratul ortodox avea deja un succesor în persoana țarului rus, care încinsese coroana bizantină și care era considerat drept continuatorul direct al imperiului ortodox. În Rusia, în epoca modernă, concepul de țar nu mai era atât de simplu și atât de logic cum fusese la Bizanț. Începând cu Petru cel Mare, această noțiune se complică cu elemente luterane despre supremația monarhului în Biserică și acest principiu, fals și inadmisibil pentru Biserică, a pătruns – deși cu anumite restricții necesare – în legile fundamanentale ale Statului; dar el n-a fost proclamat niciodată ca lege a Bisericii. Anumite elemente de cezaro-papism nu interveneau aici decât ca abuzuri, ca și transformarea Bisericii într-un departament administrativ, în “departament al confesiunii ortodoxe”. Cu toate aceste abuzuri, ideea împăratuluiortodox și locul lui în Biserică rămâneau ceea ce erau altădată și n-aveau nimic comun cu un papism personificat în împărat (cezaro-papism). Biserica ortodoxă voia să influențeze pe cât posibil asupra puterii Statului, dar dinăuntru și nu din afară. Teoria romană a celor două săbii, după care papa instituie pe monarhi prin consacrare și-i depune prin excomunicare – după care deci el este distribuitorul suprem al oricărei puteri publice – n-a existat niciodată în Ortodoxie.

Când, în persoana împăratului Constantin, preamărit de Biserică drept “întocmai cu apostolii”, Statul se recunoscu creștin, putea să pară că chestiunea raporturilor dintre Biserică și Stat a fost rezolvată; Statul înceta să mai fie “bestia”, își pierdea natura păgână, intra în domeniul Împărăției lui Dumnezeu. În același timp, problema locului ierarhic al împăratului era soluționată: persoana imperială intra în ierarhia ecleziastică, drept un purtător de harism. Raporturile între împărat și episcopat și locul împăratului în Biserică păreau să fie fundamentate de nemișcat ale acesteia. Și totuși evenimentele au arătat că o astfel de concluzie era falsă: Biserica ortodoxă a pierdut de două ori pe împăratul ortodox, o dată la căderea Bizanțului și altădată în zilele noastre, la căderea imperiului rus. Sub acest raport Biserica a revenit la starea lucrurilor, care erau înainte de Constantin. (Suveranii ortodocși ai Statelor Balcanice nu pot să fie considerați ca șefi de regate ortodoxe, asemănătoare Bizanțului și Rusiei). Biserica există acum fără împărat; și situația ei harismatică, plenitudinea darurilor sale nu s-au schimbat totuși. Ce s-a întâmplat deci? În realitate, n-a fost atât de simplu și atât de ușor cum s-ar putea crede, să se transforme Statul păgân într-un Stat creștin. A fost ușor să se transforme, prin edictul de la Milan, o religie persecutată în religie tolerată și mai târziu în religie de Stat, și chiar să fie îmbrăcată într-o armură oficială. Dar Statul însuși rămânea păgân din susul până în josul vieții lui; el rămânea impregnat de concepțiile imperiului roman și ale despotismului oriental. Bizanțul – în persoana împăraților lui – a făcut eforturi considerabile pentru a apropia legile Statului de acelea ale Bisericii, dar acest lucru n-a fost decât începutul unui lung drum istoric, care a fost întrerupt de catastrofă. Același fapt s-a repetat în Rusia. În Rusia veche exista o serie de frumoase trăsături de o pietate patriarahală, dar subzistau aici totuși, atâtea elemente naturale și păgâne și, în statul rus, atâtea elemente de despotism prusian și asiatic, încât era prematur să se vorbească de un stat creștin. Aceasta era soarta lumii creștine în întregime, în Orient și în Occident, a acestei lumi care se ridica din barbaria primitivă la creștinism: situația imperiului ortodox – bizantin și rus – n-a fost alta decât aceea a sfântului imperiu romano-german. Aceste imperii creștine nu erau decât un simbol pentru aceea ce ar fi trebuit să fie; și ar fi cu siguranță o gravă eroare să se identifice simbolul, sau visul, cu realitatea. Împărații creștini au condus popoarele lor către Hristos în măsura în care o astfel de conducere era posibilă. Dar acel timp a trecut, căci viața, ea însăși, a pus capăt reprezentării reale a poporului Bisericii în persoana prințului, reprezentare pe care se baza autoritatea prințului în Biserică. În această reprezentare, puterea prințului a devenit o ficțiune, care conduce la formele cele mai dure ale tiraniei – tirania bisericească și jugul cezaro-papismului. Poporul a început să trăiască din viața lui proprie, făcând abstracție de această reprezentare a poporului prin prinț. Dacă statul poate fi pătruns de duhul Bisericii, aceasta nu se poate face în mod exterior, ci interior; nu de sus, ci de jos. Suntem deci aduși la un nou aspect al chestiunii raporturilor dintre Biserică și Stat, la aspectul propriu timpurilor moderne. Sunt aici două chestiuni: una privind relațiile dintre Ortodoxie și puterea imperială și alta privind raporturile dintre Ortodoxie și stat în general.

Legătura dintre Ortodoxie și puterea imperială (“autocrație”)- este determinată în mod dogmatic? Nu este mai degrabă o legătură accidentală, formată în cursul istoriei și pe care tot istoria a suprimat-o? În lungile veacuri de existență a imperiului ortodox, ordinea lucrurilor stabilite era considerată ca imuabilă. Cu siguranță această convingere n-a devenit niciodată o dogmă și nu putea să devină, pur și simplu fiindcă ea nu avea baze în creștinism. Cum am spus deja, împăratul, Unsul lui Dumnezeu, purtător al unui harism al puterii, reprezentantul laicilor, ocupa un loc determinat în Biserică. Dar acest loc nu este atât de necesar existenței Bisericii ca ierarhia de succesiune apostolică – clerul și episcopatul – de care Biserica nu se poate lipsi. Pe de altă parte, elementul laic, poporul lui Dumnezeu, sacerdoțiul regal, este tot atât de necesar Bisericii ca și ierarhia; păstorii nu pot să existe fără păstoriți. Dar această importanță a laicilor nu s-ar putea lega de reprezentarea lor în persoana împăratului; nu poate să mai existe o reprezentare personală, cum era cazul în Biserica primară. Este adevărat că ideea unui rege după chipul lui Hristos este inerentă Bisericii. Nu este aici o ideea politică, legată de o anumită formă de organizare a puterii, ci de o ideea religioasă. Această idee poate să fie realizată de o democrație, de un un reprezentant ales al puterii, de un președinte, tot așa de bine ca și de un autocrat. Este în general ideea sfințirii puterii în persoana reprezentantului ei suprem; este idealul regelui-sfânt, arătat dinainte în Vechiul Testament  (psalmi și cărți profetice) și simbolizat în imaginea “regelui plin de blândețe”, făcându-și intrarea în cetatea regală. Această idee este în legătură cu promisiunea “împărăției sfinților cu Hristos”, la prima înviere, despre care vorbește Apocalipsa (cap. 20). Puterea imperială istorică a voit să realizeze această idee, dar, în același timp, ea a denaturat-o și a întunecat-o. Poate că a pierit tocmai din cauza că nu s-a conformat lăuntric ideii sale. Această apocalipsă a puterii e, ca să spunem astfel, o “utopie” ortodoxă, o utopie bazată pe profețiile Vechiului Testament. Poporul rus a iubit ideea “țarului alb”, a regelui-sfânt, care ar realiza Împărăția lui Dumnezeu. E vorba aici de puterea transfigurată, care nu mai este puterea sabiei, ci puterea iubirii.

Dar această ideologie a sfințirii individuale a puterii n-are nimic comun cu un regim politic determinat, în special cu monarhia birocratică. S-a făcut adesea această substituire. Partizanii unui sistem politic determinat, pentru care religia este – cu știință sau nu – un instrument politic, o fac încă. A stabili o legătură între Ortodoxie, religie a libertății, și tendințele politice reacționare, este o contradicție strigătoare, care poate să se explice prin istorie, dar nu prin dogme ortodoxe. Desigur, în timp de îndelungate veacuri, ortodoxia a fost legată de monarhie; aceasta i-a făcut multe servicii, deși i-a cauzat și grave răni. Statul “creștin”, asigurând Bisericii ortodoxe o situație “dominantă”, era pentru ea, în același timp, o piedică, un obstacol, în calea liberei sale dezvoltări: tragedia Ortodoxiei istorice – căderea Bizanțului, situația din Rusia zilelor noastre[2] – poate în parte să se explice prin această lipsă de echilibru în raporturile Bisericii cu Statul. Este deci fals să se transforme istoria împărăției ortodoxe, care are laturile ei întunecoase și laturile ei de lumină, într-o Apocalipsă care glorifică trecutul; este fals să se vadă în acest trecut, un paradis pierdut, împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Cu prețul a nenumărate jertfe, revoluția a eliberat Ortodoxia pentru totdeauna (trebuie cel puțin să se spere) de o legătură prea strânsă cu Statul monarhic. Această legătură, drept vorbind, n-a fost niciodată de o importanță exclusivă. Biserica ortodoxă a existat în diverse țări, sub regimuri politice diferite, în republicile de la Novgorod și Pskov, precum și sub despotismul lui Ivan cel Groaznic și sub guverne eterodoxe; niciodată ea nu și-a pierdut plenitudinea și puterea. În zilele noastre, Biserica există de asemenea sub jugul comunismului, emigrare și în lumea întreagă, independent de condițiile politice. Nu există nici o legătură interioară și imuabilă între ortodoxie și cutare sau cutare sistem de guvernământ; și ortodocșii pot să aibă diferite opinii și diferite simpatii politice. Este treaba conștiinței lor de cetățeni și a inteligenței lor. Cu siguranță, în anumite împrejurări, unitatea religioasă naște uniformitatea ideilor politice; aceasta se întâmplă în parte din cauza iubirii ce unește pe membrii Bisericii; dar, s-o repetăm, nu există legătură dogmatică între Ortodoxie și un sistem politic determinat. Ortodoxia este liberă și nu trebuie să servească un regim politic. Ea are un ideal religios – nu politic – al sfințirii puterii; și nu este idealul celor două săbii sau al unui Stat bisericesc, așa ca monarhia pontificală, la care catolicismul nu vrea să renunțe. Ortodoxia nu este nici papa-cezarism, nici cezaro-papism.

Raporturile dintre Biserică și Stat s-au schimbat mult în cursul istoriei. Până la revoluție, ele se reduceau la diferite forme de “Stat creștin” în uniune cu Biserica. De multă vreme sistemul Statului confesional nu mai corespunde împrejurărilor, căci Statul contemporan grupează popoare de confesiuni și chiar de religii diferite. În prezent, sistemul de uniune a devenit – se pare – cu totul inaplicabil. Se face o sciziune între Biserică și Stat, avantajoasă și uneia și celuilalt; separarea Bisericii și a Statului, sub formele ei diferite, a înlocuit alianța veche.

Această separație, mai întâi impusă prin forță, Biserica a acceptat-o – și ea – căci corespunde demnității și vocației ei. În anumite țări, separația n-a fost săvârșită complet, dar situația Bisericii ortodoxe este acolo cu totul alta decât într-un stat confesional. În consecință, Ortodoxia încetează de a fi o Biserică de Stat, ea pierde această situație de care sunt legate diferite avantaje, dar care comportă și o grea povară. De fapt, separarea Bisericii de Stat poate să aibă un înțeles foarte diferit, de la acela al unei persecuții directe (Rusia sovietică)[3], până la cel al unei libertăți de conștiință completă (Statele Unite ale Americii). Această libertate este acum regimul cel mai favorabil Bisericii de tentațiile clericalismului și-i asigură o dezvoltare fără obstacole. Fără îndoială, acest sistem nu-i valabil decât provizoriu, pentru a atinge mai bine scopurile, pe care și le propune Biserica. Dar Biserica, acceptând să se separe juridicește de Cezar, de Stat, socotind aceasta ca o eliberare, nu renunță să influențeze asupra întregii vieți a poporului și să-i pătrundă pe toți porii.

Idealul transformării statului prin energiile interioare ale Bisericii subzistă în toată puterea lui și fără nici o restricție, în chiar epoca separației Bisericii și Statului; căci această separație rămâne exterioară și nu interioară.  Căile de influență  ale Bisericii se schimbă; acțiunea nu se mai face din afară, de sus, ci dinăuntru, de jos, din popor și prin popor. Reprezentarea poporului de suveranul creștin, în vigoare în epoca imperiului ortodox, nu mai există; poporul laicilor participă la viața Bisericii fără nici un intermediar; așa că Biserica influențează asupra Statului pe cale democratică. Dar este o democrație a sufletelor. Noi pericole, noi dificultăți intervin pe această cale, asemănătoare acelor care existau în timpurile alianței dintre Biserică și Stat: Biserica poate să fie antrenată să se amestece în partidele politice; acestea, la rândul lor, pot s-o abată din adevăratul ei drum. Dar un avantaj esențial rămâne: Biserica își exercită influența asupra sufletelor pe cale libertății, care singură corespunde demnității creștine, nu pe calea constrângerii: constrângerea aduce mai repede anumite rezultate, dar ea poartă cu sine propria-i pedeapsă; istoria contemporană a Occidentului și a Orientului o dovedește. Nu se pot închide ochii față de laturile slabe ale separării Bisericii de Stat: în zilele noastre, când libertatea individuală este tot mai mult neglijată, separația se transformă câteodată în violare directă sau indirectă a drepturilor Bisericii și chiar în persecuție. Dar Providența conduce Biserica, prin încercări, să se elibereze de formațiunile eterogene, parazitare, care au invadat trupul ei în cursul veacurilor. Ca urmare, influența Bisericii asupra vieții noastre și, cu deosebire asupra Statului, va crește.

[2] Menționam că acest eseu a fost scris în 1933.

[3] Statul sovietic a proclamat de jure separarea, dar de facto este un stat confesional cum nu sunt altele în lume: ateismul militant al sectei comuniste este religia dominantă; celelalte religii, tolerate mai întâi, nu mai sunt acum nici tolerate.

sursa: Orthopraxia