Măsura vremii: îndemn la normalitate

Normalitatea nu e punctuală. Normalitatea nu poate fi consumată, ca o pradă. Nu eşti normal deoarece consumi normalitate: deoarece îţi cumperi o casă, faci mici pe grătar la conac, te zahariseşti mic burghez sau bei porto fără să pătezi incunabulele din colecţia proprie pe care tocmai le răsfoieşti în vila de la Snagov. Eşti normal dacă trăieşti normal, dacă generezi normalitate. Dar normalitatea nu e o modalitate de devorare a realităţii, ci de perpetuare a ei, de perpetuare a prezenţei, şi chiar o formă umilă de transfigurare a ei. Normalitatea e lucrarea realităţii, e lucrarea firii. Normalitatea e buna noastră aşezare în fire, buna noastră aşezare creaturală: firescul. Normalitatea e aşadar legată de prezenţa în lume a persoanei, a omului creat după chipul şi lucrînd să ajungă după asemănarea lui Dumnezeu. Omul normal e cel care recunoaşte că libertatea e totuna cu adevărul, şi că ambele sînt o cale, adică se cer trăite, nu doar observate de la distanţă astronomică. Omul care se înrobeşte falselor libertăţi poate consuma „normalitate,” dar nu poate perpetua normalitatea.
Mircea Platon

Şirului de personalităţi care ne sînt date ca modele de oameni păstraţi în posteritate prin memoria culturală, noi răspundem cu persoane mîntuite, eliberate de nimbul „posterităţii” prin întîlnirea cu Hristosul Cel Răstignit şi înviat. Cu un puşti de şapte ani, cu un Petrovici care opunea tancurilor bolşevice o muşcată îngrijită în fereastră, cu Ernest Bernea, cu George Racoveanu, cu un episcop Sîrb întemniţat la Dachau, cu un Eminescu, acest om normal care vorbeşte despre o Românie normală şi pe care elita încearcă să-l facă să vorbească în propriul ei nume, adică împotriva României profunde.
Gheorghe Fedorovici

Sursa: www.librărie.net