Cum merg moldovenii la teatru?

Cum merg moldovenii la teatru? În afară de răspunsul: pe jos sau cu transportul îmi vine doar o singură variantă: ca(u) turma.

Primele amintiri de mers la teatru, în afară de copilărie şi teatrele de păpuşi, se leagă de acest termen: TURMA. DEX-ul spune că e „proprietatea” şi „capacitatea” de a urma pe cineva fără discernământ.. Exact asta şi fac tinerii (mulţi dintre ei obligaţi fiind) atunci când merg la teatru. Li se “ordonă” sau, cum spunem noi, voluntari prin obligaţie să cumpere bilete la diferie piese jucate pe scenele din Chişinău.

Vine profesorul la tine şi îţi spune că o să ai parte de beneficii de pe urma cărora nu vei avea de regretat. Dacă o să cumperi bilet, o să iai un 10 sau îţi măreţte nota cu un punct sau nu te va lăsa corigent sau multe altele.

Ce-ţi rămâne de făcut? Unii cumpără bilete dintr-un adevărat spirit de cunoştinţe în ale artei dramatice, iar alţii, TURMA, o fac cu (cacafonie intenţionată) gândul că le salvează pielea ( de altfel, mucegăită).

Prezenţa, însă, nu este neapărat necesară. Contează “gestul”… sau, în cazul dat, cumătrismul. Profesorii ştiu că vor ajunge 10-15% din cei care subscriu, dar gîndesc şi ei că este primordial gestul. Ar spune manelistul: care gest, bah, mâncaţi-aş?

De fiecare dată, însă, când aveam ocazia să merg la teatru prin astfel de metode speculative, încercam să ajung acolo cu un singur gând: sper să nu vină şi “ceilalţi”. Cireada asta de tineri cu perspective mari şi IQ în permanentă dezvoltare…

Stai puţin că nu trebuia să fie aşa. Cireada asta de bate-câmpii, care vin la lecţii doar ca să satisfacă ego-ul părinţilor ( care sună cam aşa: eu n-am învăţat la timpul meu şi e o greşeală, învaţă tu şi nu fi ca mine) şi să mai fumeze cîte-o ţigară. Ăştia sunt clienţii permanenţi ai teatrelor.

Doare faptul că reprezentanţii lor, atunci cînd merg să se adreseze şcolilor, ştiu că merg să-şi vândă sufletul unor imbecili cărora nu le pasă nici până în ruptul capului de efortul depus de autor, de echipa teatrală.

Îi vezi cu orgoliul la pământ, cu zâmbetul fals din necesitatea de a putea hrăni copiii acasă, cu mersul lin şi nostalgic şi, sunt sigur, cu gândul: oare pentru asta am mers eu la Conservator? Oare pentru aşa atitudine am decis să fiu un reprezentant al artei?

Înainte actorii teatrelor erau printre cei mai influenţi oameni ai societăţii, chiar şi în spaţiul Carpaţilor. Acum ce-au ajuns?

Exemplu:

-          Ioane, la ce facultate ai aplicat?

-          Teatru!

-          Ia prost mai eşti.

Dar nu vreau să mă înglodez în istorie. Ce-a fost, în anale a rămas. Vorbeam despre „hora unirii” imbecililor care merg la teatru.

Deci, sunt cîţiva care ajung, totuşi, acolo. Hai să mai dau un exemplu de dialog între ei:

-          Băi, ce faci? Hai să vedem şi noi ce-nseamnă teatru. Ne-am mai pricali oleacă( trad. o să ne distrăm un pic).

-          Bon, hai să bem nişte pivă mai întăi ( trad. nişte bere, mai întîi).

Aceştia ajung ultimii sau, ca să fie luaţi în seamă, întîrzie cu 10-15 minute. Fac gălăgie încă vreo 15 minute. Prin termenul „gălăgie” se înţelege că se poartă discuţii de genul: iauti uăi şi pălărie are/ de ce toţi tac? / ia hai să ne schimbăm în alt rînd.

Astfel, cel puţin o jumătate de oră din spectacol nu ai ocazia şi nici onoarea să-l asculţi concentrat, pentru că domnii/domnişoarele în cauză se cred cu Cristale Swarowski în frunte ( stelele deja s-au demodat).

Mă simt de parcă aş scrie un Jurnal, dar chiar aşa şi a fost de fiecare dată când plecam la teatru cu şcoala. După ce trece jumătate de oră de „descălecat”, ai parte de 5 minute sfinte de linişte, care îţi par cele mai dulci clipe din ultima zi. Şi tot aşa, pînă nu se-aude din sală: aa, băi, da’poi nu-mi place, e tristă piesa asta.

Ţin să menţionez încă o dată că merge vorba de un anumit grup de oameni, de obicei corigenţi, care au beneficiat de o educaţie foarte proastă în familie şi nu se referă la alt contingent de oameni cu adevărat culţi.

Şi… să-nceapă „veselia”. Cu toţii se străduiesc să amintească lumii întregi de existenţa lor şi că arta dramatică reprezintă un simplu motiv de a pierde timpul, că nu are nicio amprentă asupra eticii societăţii şi că ar trebui să fie puse în scenă doar comedii, pentru că dramele sunt, prin definiţie, proaste.

Până la urmă ajungi la momentul în care ori îţi vine să scoţi o mitralieră şi să-i împuşti pe toţi din sală ori începi singur să faci gălăgie, pentru că, deh, oricum nu înţelegi nicio iotă din cele ce se petrece pe scenă.

Poţi, de asemenea, să îţi imaginezi că scenariul include şi partea aceasta, în care totul este haos şi nimic nu merită de înţeles; un fel de anarhie cu scop profilactic. Cine ştie?!…

Arta ajunge să fie un subiect şi obiect al retardaţilor (pentru unii), un subiect şi obiect foarte personal ( pentru alţii), un subiect şi obiect al businessului ( pentru terţi) şi un subiect şi obiect pentru scris pentru mine.

Cine, cum şi unde  o să contribuie la refacerea imaginii şi puterii Artei rămâne o taină care sper să nu ajungă să fie ascunsă pentru totdeauna.

Şi totuşi, Vita brevis, ars longa.