A trecut pe la mine Vladimir Bulat. Noi locuim la numărul 86. Dar Vladimir Bulat s-a luat după poemul lui Claudiu Komartin. A întrebat un vecin unde e casa numărul 26. „Oi, blea, daaapoi e în celălalt capăt”. În celălalt capăt este poemul.
Str. Lermontov, 26
Pe drumul spre casa de pe deal,
şoferul Volgăi mi-a vorbit despre limba
dragostei
şi despre limba răului.
Mi-a vorbit cu
tot
trupul
cu muşchii-ncordaţi
şi cu venele îndârjite,
iar volanul din mâinile lui părea
un tufiş în flăcări.
– Am fost abandonaţi, a spus,
surâzător şi pierdut
şi m-am gândit că
portbagajul
e plin
cu nitroglicerină.
– Am fost abandonaţi, şi nici luna
nu o să se mai arate
pentru multă vreme.
Avea ochii roşii, ieşiţi din orbite.
Ochii unui halucinat.
Era în pragul divorţului.
Şerpuirea ilizibilă a şoselei
prin întunericul zdrenţuit.
Şi vorbele lui, rătăcind
sub o lumină rece,
fără stăpân.
Fugisem de ceva fără nume
şi voiam să uit
că undeva în sud
se rafina suferinţa – acolo
soţia profesorului plângea
părinţii lui Virgil plângeau
şi nu prea mai era nimic de făcut
în legătură cu lumea.
La ultima curbă, pe strada Lermontov,
o hăinuţă agăţată
în crengile unui platan
legănându-se în bătaia vântului
şi spaima aceea
că e-un copil spânzurat – o viziune
pe care noaptea a
dat să
o şteargă
cu scrâşnet de os
cu fierul pe fier.