un calm ideal pornit din ideea unei morţi mi-a schiţat o figură vagă
pot să fiu mai nebună decît am fost vreodată
credinţa unui viitor posibil şi-a expirat valabilitatea
de azi o să urlu la toţi.
puteam să mă ridic chiar atunci
să opresc pe cine-o fi intrînd în spital
şi să-i reproşez nimicuri care mă dor,
n-am făcut-o.
urlam în mine cu o tăcere suspectă.
”- o trăi, cît i-o da.” –
cinci luni mai devreme, o mamă mi-a vorbit grav
pe treptele unui spital.
poate fi doar calmul unui dezastru.
şi dacă o fi să... mama.. de mine.. (?!) ahh..
căutam o tragedie în ochii tîrîiţi pe hol
senzaţia că trăiesc într-o morgă îmi înnoda viaţa
mă vedeam altfel decît m-am ştiut vreodată
perfecţiunea nu mai era în firea mea
nebunia era singura realitate pe care
aş fi putut să o suport o vreme,
dar m-aş fi smintit de-a binelea
aşteptarea era o scenă potrivită unei love(life)-drama tv
„- simptome nu ai, iar rezultatul nu e o dovadă”
pot să jur că aş fi ucis laboranta din 143,
dacă pînă la ieşirea din spital aş fi întîlnit-o
şi totuşi.. înainte de asta i-aş fi mulţumit.
acum ştiu. în viaţă trebuie să fac tot ce-mi doresc,
nu doar atunci cînd ştiu că ar fi posibil să mor mai devreme
