No serios, e ceva mai bun decât Miles? Nu e nimic. Pe bune. După ani de ascultări şi căutări şi ascultări, revin la Miles Davis cu exactitatea unui credincios care ştie că Paştele e o dată pe an şi la fel e şi Crăciunul şi că anii trec, da’ sărbătorile rămân. Şi au existat oameni faini în căutările mele – toţi apostolii negri ai jazzului – John Coltrane, Charile Parker, Charles Mingus, Thelonious Monk, Oscar Peterson, Eric Dolphy. Numai că Miles e hristosul lor.
…Iar când coboram scăriţa la Cuibul, iar mai pe urmă la Black Elephant, eram la mine acasă fiindcă din întunericul barului mă priveau ochii hipnotizanţi ai lui Miles, normal că de pe poster, că nu era el cel care turna rândul de tequila, iar dintr-alt ungher mă privea faţa brăzdată a lui Keith Richards, care era rege într-o altă împărăţie, tot bună, dar nu despre el e vorba acum.
Deci Miles Davis era acolo, în întuneric. Cine ştie, ştie, iar cine nu, să afle că arăta exact ca în imaginea de mai jos.
Aşa arăta pe vremuri. Astăzi cuib nu e. Elefant nu e. Miles e. Şi e trecut de miezul nopţii.
Nu mai ştiu cum am dat de el. Căci până la el era cale lungă. Subramaniam – The Doors – Mike Oldfield – Mahavishnu Orchestra – Jean Luc Ponty – John McLaughlin cu toată gaşca. Da… Pe semne prin John McLaughlin am tranzitat la Miles Davis.
Şi Kind of Blue (1959) s-a nimerit printre primele. Căci ce e mai bun decât Kind of Blue? Nimic nu e.
Ciudat album, dacă stai să te gândeşti… Prin anii 50 un tip american a scris o carte despre modurile muzicale. Care se trag din tradiţia greco-bizantină. Mie nu-mi ajunge educaţie muzicală ca să explic ce şi cum, însă îmi este suficient să aflu că Ioan Damaschin încă în secolul VIII a aşternut modurile pe hârtie (presupun că e vorba de pergament totuşi). Care-s dorice, mistice, corinthene şi nu mai ştiu cum. Păi iată. Muzicologul american a scris o cărţulie care s-a nimerit sub ochii lui Miles. Miles s-a inspirat din ea şi a scos Kind of Blue, primul album de jazz în care se experimentează cu modurile muzicale. Scris în întregime cu note.
Asta a fost în 1959, cu juma de secol în urmă. Înţelegi?
Hm… John Coltrane care se face auzit pe Kind of Blue a continuat explorările. În 1964 el scoate A Love Supreme – un diamant muzical compus din patru părţi: 1. Recunoaşterea; 2. Rezoluţia; 3. Urmărirea şi 4. Psalmul. Interesantă dragostea asta supremă… ca şi concept zic.
John Coltrane luat aparte reprezintă un bun studiu de caz. În cea de-a doua jumătate a carierei devine practic inaudibil. Sunete stridente, sacadate. Makes sense, dacă asculţi mult John Coltrane din prima perioadă. Devine clar că în cea din urmă, muzica deveni prea îngustă pentru el. Căuta să comunice cu Dumnezeu, iar notele erau cele care erau. Un limbaj sărac. Cel mai evidente mi s-au părut aceste încercări în Stellar Regions (1974). Sunetul se avântă undeva spre culmile înalte şi ratează invariabil ca un Icarus căruia îi este interzis firmamentul. Şi se pleoşteşte dureros de fiecare dată.
Ei, da din perioada Dragostei Supreme, îmi place urmărirea:
Asta e. Place.