O lecţie? Indubitabil.
La referendumul eşuat se pretează titlul unei pelicule de Pedro Almódovar – ¿Qué he hecho yo para merecer esto!! (1984). Ce-am făcut eu ca să merit asta? Numai că nu e de râs. Bun, nici de plâns nu e, dar hai să ne lămurim cu tema lecţiei.
La tablă sub chemaţi capii Alianţei care, más o menos, spun acelaşi lucru: că nu e grav, că în esenţă e o victorie, chiar dacă nu pare, că rezultatul a fost absolut previzibil, că s-au făcut unele erori, dar haideţi să vedem câte lucruri bune s-au făcut! Un detaliu: din cauza acestei victorii efemere este picată toată clasa. Capul opoziţiei, elevul codaş, juisează în ultima banca. Şi din cauza lui este picată toată clasa. Dar pe el nu-l doare-n cot.
Ce-i de făcut? Nimic. Cine-i vinovatul? Hai să vedem. Din erori se învaţă. Este minimum ce putem face în circumstanţele de faţă.
- Greşeala Numărul Unu a fost faptul că proiectul modificării Constituţiei nu a fost discutat de societate. Prea avid s-au grăbit liderii Alianţei să anunţe cursa prezidenţială. Posterele numeroase – puternic, incoruptibil şi pur şi simplu simpatic – au indus în eroare cetăţenii. Plebsul a crezut că chiar este vorba de alegerea preşedintelui. – Cum adică data viitoare în noiembrie? Păi atunci de ce să mă trudesc să vin şi acuma?! Şi n-a venit. A ieşit gospodăreşte la frigăruie chit că ziua era frumoasă. În loc de acest fals-start aş fi preferat să văd Constituţia în prim plan. O dezbatere în care să transceadă următorul mesaj: oameni buni, dacă nu facem ceva cu modul de alegere a Preşedintelui rămânem pe orbita electorală la nesfârşit. Ar fi mobilizat acest mesaj prezenţa la referendum? Cred că da.
- Greşeala Numărul Doi a fost faptul că încrederea publicului în guvernare a fost ştirbită. E adevărat că s-au făcut destule. E adevărat că nu există minuni. E adevărat că starea economiei a fost jalnică. Însă astea nu reprezintă motive pentru a frâna pe acele dimensiuni care sunt resimţite cel mai acut de popor. Ar fi avut intervenţia lui Sergiu Mocanu un impact atât de simţitor în cazul când corupţia nu ar fi constituit osul din gâtul mai multor cetăţeni? Cu siguranţă – nu. Deci e o problemă reală. O problemă la care s-a reacţionat dând din umeri şi arătând discret cu degetul la alţi reprezentanţi ai AIE. Efectul cumulat al acestor gesturi a fost o neîncredere în elita politică sui generis. Ce altceva s-ar fi putut de făcut? Poate o serie de rapoarte publice asupra performanţei CCCEC? Căci pe mine m-ar interesa cum banul public este angajat în lupta anti-corupţie.
- Greşeala Numărul Trei a fost ignorarea electoratului de opoziţie. Parditul comunist a boicotat făţiş referendumul. Liderii Alianţei au afirmat că cei care au mers la referendum au reprezentat exact propriul electorat. Păi, e bine aşa? Un atare rezultat ar fi putut fi anticipat din start. Anume cei din tabăra adeversă au reprezentat miza acestui joc. Care cu siguranţă că nu s-ar fi lăsat ademniţi cu posterele electorale ale candidaţilor prezidenţiali. Însă, posibil s-ar fi lăsat convinşi de un mesaj decupat de conotaţiile electorale, axat în exclusivitate pe modul de soluţionare a dead-end-ului politic. Şansele de reuşită ale acestei abordări ar fi fost minimale, deşi se zice că e mai bine să faci ceva, decât să nu faci nimic. Prin urmare, a fost o şansă de care s-ar fi putut să ne agăţăm. Dacă n-am fi suferit de exces de confidenţă, desigur.
Opoziţia comunistă a tăcut. A lăsat oponenţii să calce pe greble. Anticip că de acum încolo vor fi mai guralivi. Anticip că va fi greu, dacă nu imposibil, să se obţină majoritatea confortabilă în Parlament. Anticip că Dl Lupu va fi tentat să facă coaliţie cu actuala opoziţie în schimbul funţiei de Preşedinte. Dacă suma voturilor va depăşi 60, desigur. Şi, bineînţeles, condiţionat.
Ei, în tot cazul, viitor luminos nu anticip. Şi nu este deloc cazul să numim eşecul de la referendum victorie. It doesn’t help.
P.S. Personal nu-mi place ideea de republică prezidenţială. Dar asta e o altă discuţie.