De dimineată a plouat puţin. Am deschis geamul şi frigul mi-a surîs. Eram fericita ca în dimineaţa aceasta a plouat.
Am servit cafeaua de dimineaţă si am ieşit. Eram înconjurată de un început de toamnă spre care am facut un pas…
Luasem autobusul. Avem de parcurs 20 de minute pînă la Facultate. In autobus priveam lumea acre era atît de misterioasa. Am observat ochi trişti şi puşi pe gînduri. Vedeam ochi care reflectau durerea. Fiecare erau în aşteptare. Unii poate autobusul, alţii pe cineva cunoscut. Dar poate… asteptau o zi mai bună.
Eram pierdută în farmecul acestei dimineţi. Eram fericită că alături de mine erau visele… era el… era ploaia… si nu cautam misterul. Încercam doar sa înteleg durerea care trăieşte în noi. Şi mă întrebam, dacă nu ar exista durerea cum ar fi modelată lumea… Nu cautam răspunsul căci misterul imi controla respiraţia. Si eram uitată în frumos alături de tine.
Acum stau în camera mea. Nu mai simt dimineaţa. Aerul rece, picăturile de ploaie. Simt nevoia sa ascult şoapta vîntului, şoapta ploii, atingerea ta…
