Ei, ignorăm noi cât ignorăm referendumul, dar el pe noi nu ne ignoră. Mă urmăreşte până şi pe twitter – încă puţin şi se satură de urmărit.
Întrebat într-o doară de un coleg ce fac pe 5 septembrie, am tăcut mâlc şi n-am ştiut ce să răspund. Nu că n-aş şti ce şi cum şi care-i răspunsul corect la întrebare. Dacă sincer, adevărul e că nu prea am chef. Dar fiindcă chestiunea respectivă – lipsa chefului – este oarecum simptomatică, am zis că, iată, tre de chibzuit.
Un proces consultativ expres, realizat cu o populaţie de trei inşi reprezentativi a relevat următoarele adevăruri:
- Nu se discută deloc pe conţinut (dacă nu punem la socoteală publicitatea electorală);
- Nu e nimic fancy în forma prezidenţială de guvernare pentru un stat cochet şi democrat cum este Tărâmul Mioritic;
- Ni se cere să mai acordăm o şansă, ca de obicei mizându-se pe încredere, căci, deh, suntem o familie cu toţii, nu-i aşa?
Lipsa chefului nu are nimic în comun cu lipsa unui germene de activism civic (dovadă e şi faptul că scarpin ceafa în loc să mă dedau partidei Sherif – Basel, care inter alia fie spus e încă la faza de egalitate).
Înţelegem cu toţii că sistemul actual a deraiat într-o mişcare oribitală care presupune alegeri parlamentare anuale înainte de începerea sezonului de încălzire. Lucrul acesta nu poate continua, până şi veneţienii înţeleg acest lucru. Deci, trebuie să facem ceva cu procedura de alegere a preşedintelui ţării. Până aici – ok. Însă există un însă. Căi de a ieşi de pe orbită sunt cel puţin două. Una este alegerea directă a preşedintelui de către popor, lucru pe care se pedalează în prezent. Dar mai este şi posibilitatea micşorării numărului de voturi până la simpla majoritate, astfel încât Parlamentul să fie totuşi apt să aleagă un Preşedinte într-o eventuală rundă a treia.
De ce a fost muşamalizată această opţiune e un mister. Mă tem că rezolvarea lui nu este foarte înduioşătoare. Guvernul nu este suficient de apetizant, căci presupune prea multă bătaie de cap; preşedinţia e! Păcat, căci anume executivul oferă posibilitatea de a schimba spre bine nişte destine oropsite, mai puţin mâna care distribuie medalii şi semnează decrete istorice. Primul coace politici, celălalt – doar politică.
În plus, dacă analizăm lucrurile la rece, se pare că nu e nimic greşit în forma de guvernare parlamentară. Clar, am dat în bară cu alegerea şefului statului, dar este acesta un motiv suficient de bun pentru a schimba radical caracterul guvernării? Vom fi mai democraţi sau mai puţin democraţi în consecinţă? Habar n-am. Dar dacă aş asculta o discuţie calitativă la subiect, poate că aş avea. Nu se ştie cum această opţiune se va răsfrânge asupra politicului în viitor. Oare nu vom regreta-o oare? E bine să soluţionăm un impas de moment cu o soluţie permanentă? Părerea mea că nu.
În cele din urmă, şansa, bat-o vina! Cât se poate? Am oferit-o în cursul anului precendent. Cu plăcere şi cu speranţă. Cică dacă nu se oferă această şansă din nou, revin comuniştii? Povestea asta este deja răsuflată, parol! Împlinim anul de când suntem democraţi. Şi e penibil să te ştii în continuare ostatec al vremurilor, din simplul motiv că dacă nu faci ce ţi se cere, (re)vine nenea miliţian.
Deci încă o dată, da?
Dar să fie pentru ultima dată.
Cum zic englezii, don’t cry wolf too often.