Exact de o lună sunt acasă. Cred că e ultima vacanţă când petrec atât de mult timp în sat ( Fârlădeni, 15 km de Tighina, 30 de Căuşeni şi 60 km de Chişinău). La anul mă aşteaptă licenţa, adimiterea la masterat, peste 2 ani probabil cuvântul vacanţă va fi înlocuit cu concediu. Aşa că încep să profit din plin de aceste clipe petrecute alături de familie, bunei, locurile şi persoanele dragi care mi-au marcat copilăria şi adolescenţa.

Scriu acestea cu un fel de nostalgie. Totuşi înainte era altfel. Sau eu m-am schimbat, sau satul acesta şi-a pierdut din farmecul ce-l avea cândva.

Înainte mergeam de câteva ori pe zi cu căldarea la fântână. Era la 5 minute mers pe jos de casa mea. Nu mergeam niciodată singură ca să nu mă plictisesc, treceam pe la vecină, mai pierdeam 10-15 min aşteptând-o, apoi mergeam împreună, bârfind şi râzând zgomotos, mâncam nuci din copacii de pe drum, mai vorbeam cu cineva întâlnit în cale şi ajungeam acasă cu căldarea plină peste jumătate de oră. Uneori vara apa se încălzea în căldare până ajungeam acasă. ) Acum fântâna e pustie, nimeni nu mai are nevoie de apa ei, toţi au apă acasă, iar de când casele au fost conectate la apeduct, parcă şi relaţiile cu vecinii s-au răcit. Era un fel de ritual mersul acesta la fântână…

Înainte, seara, toţi dracii de copii din mahala ne strângeam la locul nostru, stăteam până nu mai puteam de muşcatul ţânţarilor sau până nu venea câte-o mamă să ne zică că e timpul să mergem la somn şi să nu mai zădărâm câinii, spuneam bancuri, furam cireşe, caise, mere (de fapt orice ) ) de prin grădinele părăsite, aveam tot felul de jocuri şi mergeam cu toţii împliniţi acasă, aşteptând întâlnirea de a doua zi. Acum copii stau până după miezul nopţii pe internet, vorbesc cu vecinii mai mult pe skype şi messenger decât faţă-n faţă. Ies o dată pe săptămână undeva şi-atunci doar pentru ca să facă poze să aibă cu ce-şi actualiza profilul de odnoklassniki ( n-au prea auzit ei de facebook, nu mai zic să aibă acolo cont). Au calculatoare scumpe cu toate accesoriile, conectate la internet, dar nu-l folosesc decât pentru statutul pe reţele de socializare. Nu mă mir că mulţi dintre ei nu ştiu ce înseamnă mail şi cum se foloseşte. Încet, dar sigur, fenomenul piţipoancelor şi cocălarilor ia şi aici amploare…

Înainte, 12 ani cât am fost elevă, în fiecare dimineaţă mergeam 40 minute pe jos până la liceu. şcoala e la aproximativ 3 km de casa mea, dar foarte rar ne permiteam luxul de a merge cu autobuzul. Cică economiseam banii ) ( de-atunci probabil am învăţat să economisesc şi să-mi gestionez banii ce-i am cum trebuie  ). Mergeam cu ghiozdanul în spate care cântărea nu mai puţin de 5 kg, căci eram elevă conştiincioasă, îmi luam toate cărţile de care aveam nevoie şi nu prea, caiete, mere pentru mine şi jumătate de clasă. Iar până ajungeam la şcoală reuşeam să discutăm toate bârfele din sat, să mai punem ţara la cale, să ne înţelegem cine şi cum copie la evaluările şi testele ce le aveam. Iar dacă întâlneam vreun profesoară în drum, insistam să-i ducem geanta şi sacoşa plină de caiete până la şcoală. Şi dacă spre şcoală mergeam repede ca să nu întârziem, după ore, spre casă dădea câte o lene în noi, că mergeam aproape 2 ore. Şi era interesant. Şi vesel. Acum copii sunt luaţi de prin toate colţurile satului de la staţii şi duşi cu microbuzul la şcoală. 5 min şi gata, sunt acolo. După ore la fel. Nici un farmec…

Înainte, noaptea, vedeai pe toate ulicioarele perechi de îndrăgostiţi, stând pe la scaunele de la porţi. Câte nopţi frumoase, săruturi sub clarul de lună, strângeri de mână. Acum parcă e altfel. Nu eşti în trend dacă nu-ţi scoţi seara prietena la terasă (bine că nu sunt mall-uri pe-aici, că ar fi fost tocmai la ţanc versurile din celebra deja piesă a celor de la Cassa Loco–„ ea mă iubeşte dacă o duc la mall”) sau dacă nu lucrezi luni întregi peste hotare la negru ca să-ţi iei maşină şi să-ţi plimbi prietena.

Şi exemplele ar putea urma cu duiumul. Aştept să plouă. Să fie şi pe ulicioara mea glod. Măcar acesta mă face să cred că locuiesc pe aceeaşi străduţă de cândva. Restul s-a schimbat, Şi casele, şi oamenii. Mi-e dor. Daţi-mi satul înapoi…