Îhî. Încearcă numai. Adică, ok, eu înţeleg – se poate genderiza orice. Ei o bucată de pagină scrisă, răsufleci mânicile şi vânt în pânze. Până în cele albe. Rezultatul este exact aceeaşi pagină, cu exact acelaşi conţinut, numai că mai lungă cu un sfert şi devenită acum ilizbilă. Ajută? Unii afirmă că da. Presupoziţia clasică este că felul în care vorbim conduce la proliferarea unor stereotipuri. Care după natura lor sunt rele. Adicătălea, dacă spunem într-una ministru, mergem pe premisa falsă că tipul tre să fie un bărbat. Că fixăm în aşa fel nişte asociaţii mentale, care obligă omul să se gândească de două ori atunci când la poziţia respectivă candidează o femeie.
După mine lucrurile stau simplu. Ţin de toleranţă şi maturitate. Orice idee preconcepută e greşită fiindcă transformă subiectul în obiect. Neagă persoanei dreptul de a fi tratată cu respect. Nu contează dacă tratăm despre romi, evrei, homosexuali, femei, ruşi, moldoveni, români sau persoane cu dizabilităţi. E ţigan, deci fură. E evreu, deci zgârcit. E homosexual, deci desfrânat (sau bolnav). E femeie, deci isterică. E rus, deci îşi bate joc de mine. E moldovan, deci ţărănoi. E român, deci mă ia la mişto. E persoană cu dezabilitate, deci e o povară. Aşa nu ajungem nicăieri. În occident orice glumă deşucheată care se construieşte pe baza unor false asociaţii după modelul de mai sus, este taxată cu tăcere. Nimeni nu râde la o glumă proastă. Cu excepţia cazului când se glumeşte pe seama francezilor. Am obervat această reacţie de atâtea ori, încât am ajuns să reacţionez la fel. Nu m-a convertit nimeni în mod special. Toleranţă şi maturitate.
Nu zic bai. O fi important să aducem chestiunile de gen în dezbateri. Însă zelul cu care se promovează agenda de gen produce şi collateral damage. Cel mai mare din ele e că lumea-şi astupă urechile când aude. Iar când şi le destupă, decoperim fete traficate şi neveste bătute. Deşi se zice că asta nu e subiect de gender. Din punct de vedere genderist e totuna dacă-s fete sau băieţi. Dar nu ştiu cum se face, însă mă interesează mai tare combaterea acestor fenomene decât o banală agendă.
Acuma la temă. De ce îşi astupă lumea urechile?
Chiar dacă se spune că discutăm gender, de fiecare dată ajungem să discutăm femei. De ce femeile nu-s poliţiste? De ce femeile să nu pot să participe la aceleaşi competiţii sportive ca şi bărbaţii? De ce femeile nu-s la cârma ţării? Avalanşa de “dece-uri” mă compleşeşte până în punctul în care încep să mă încing. Da de ce vor cu tot dinadinsul? Departe io de gândul mârşav că locul femeii este la bucătărie. Însă mă tot gândesc şi io în gândul meu – da de ce nu merg dânsele să facă politică? De ce nu se apucă să scrie cărţi? Nu am nici o treabă cu genul – dacă e bună cartea, îmi este egal dacă-i scrisă de bărbat sau de femeie. Dar sunt două aspecte: 1. oricât de avid n-aş căuta pe rafturi, nu voi găsi mai mult de cinci la sută cărţi scrise de femei; şi 2. cum nu dai dar cărţile scrise de femei tratează despre femei, iar cele scrise de bărbaţi tratează despre chestii la modul general. Însă atenţie – vorbim de o profesie în care genul nu are nici o relevanţă.
Aşadar, pugiliste şi nu scriitoare. Hm… De aici ipoteza mea criminală. Femeile nu vor să fie egale în drepturi cu bărbaţii; femeile vor să fie BĂRBAŢI!!!
OK. Am spus-o. Acuma daţi cu pietre în mine.