noaptea pe limba îi cad locuitori
din locomotivele bătrîne ale iubirii
e lîngă el un cîine fără dinţi şi ochi
care nu uită să-l admire de fiecare dată
cînd roţi fertile de imaginaţie îşi cască gura
să-i strige poeme şi să-i dezbrace cămaşa de om
tobi , dacă l-o fi chemat aşa,
îi admiră eviscerarea abstractă a celor căzuţi
şi modul curajos în care le scrie vieţile pe hîrtie
o poftă de vînătoare îi curge pe bot,
dar visul îl cam dă în friguri,
pentru că el nici macăr nu ştie cum e să scrii un poem
îşi pleacă fruntea
primind vîntul să existe ca un zbor spre cuvinte..
tobi nu ştie cum e să fii poet
