,,Să mă dizolv, să mă dizolv, să mădizolv”... erau cuvintele ce mişunau îngrijorate în subconştient şi se loveaude pereţii prăfuiţi ai craniului. Eram în suspans. Aşteptam răspunsul. Stăteam în sala imensă şi goală. Înbiblioteca secolului.O bibliotecă grandioasă,plină de amintiri,dar cu puţinivizitatori.Eu eram unul dintre ei,o fidelă.Inutil,probabil să o descriu înamănunţit.V-o imaginaţi voi?!Pereţi înalţi.Sculpturi minunate.Stil baroc ca operlă neregulată.Imagini cuceritoare prin culoare şi expresie.Atenţia ţi-oatrăgea praful de pe coperte.Mii de cărţi aşezate triumfător pe rafturi.Cărţivaloroase.Cărţi seculare,care au trecut prin viaţă şi realitate odată cutimpul.Şi-am zis de praf.Da, o situaţie penibilă pentru ele,cînd cineva seapropie,o ia în mînă,îi suflă nepăsător praful de pe ea,îi citeşte titlulnemulţummit şi o aşează la loc.În astfel de momente mă gîndesc ,,Ce jalnicarată aceşti oameni.Ce nenorocire pentru omenire să nu citeşti măcar o frază!” E absurd că mai există oameni dintreaceştia ca un manechin aruncat pe extremităţile vieţii.Se consideră plini,pecînd au doar exteriorul frumos,dar în interior doar un gol răsunător.Ah!Eu i-aştransforma în pietre.În fine, e prea complicat şi nu vreau să vă plictisesc. Stăteam în bibliotecă la mesicioara delemn.Eram confuză.Nu mai distingeam realitatea.Ca să îmi limpezesc puţincreierul şi interiorul am continuat să citesc cartea începută acum trei zile.Eraun thriller fantastic despre trecut,prezent şi viitor,personajul principalfiind un om prea blînd pentru o viaţă într-un oraş negru,de gheaţă.Era opoveste neobişnuită.M-am oprit la pagina 128 privind o imagine şi totodatăgîndurile s-au împăienjit cu amintiri.Unele frumoase,altele neplăcute.O lacrimărece mi-a brăzdat obrazul.Simţeam un strigăt mut şi o înţepătură îninterior.Parcă nu mă eram eu.Totul alerga în jur.Se spărgeauniformitatea.Obiectele,cădeau în vid.Vedeam aceleaşi imagini de două ori sau pereţii seclătinau,înţepeneau asemeni turnului din Pisa.Această senzaţie stranie amsimţit-o doar cîteva secunde. Stăteam încremenită cu ochii asupraimaginii.Mi se părea că am mai văzut acel obiect, un aparat foto.Îmi impuneamşi mai mult gîndul să caute imaginea dată în mine,însă niciun rezultat.De ceoare mă simţeam atît de straniu?(Mai tîrziu mă gîndeam că această ciudăţenies-a întmplat din cauza aparatului foto).Deodată am închis cartea.Am lăsat-odeoparte,privind aerul vibrînd în interiorul încăperii şi simţîndu-i pulsurileapăsătoare. Stăteam nemişcatăpe scaun.Deodată audpaşi mărunţi în spatele meu.Nu m-am uitat în urmă.Cineva pune mîna pemine,tresar.M-am întors cu un zîmbet laconic în colţul gurii şi doream săţip,,Lăsaţi-mă în pace!Vă detest!”.Pentru prima oară în acele clipe uram cu adevărat...Uramomul.Simţeam că-mi sunt distruse visele şi doream să le înhaţ,să mi le aducînapoi.Îmi ziceam:,,De ce el îi supără pe alţii?De ce nu poate ascultaprimăvara?De ce nu poate plînge la căderea unei frunze?De ce?”. Însă într-o clipă mi-am dat seama,mi-arevenit zîmbetul binevoitor pe buze şi gîndurile nebune s-au împrăştiat.Eramfaţă-n faţă cu profesorul Emil.un colecţionar de manuscrise,de cărţi vechi şiun călător perfect.E un om extraordinar.Îi tratează pe cei din jur cubunătate,îi respectă ţi le dă cele mai bune sfaturi.L-am cunoscut cu mult timpîn urmă.Într-o zi călduroasă de vară,aici,în bibliotecă.Ţin minte că am devenitpe dată prieteni.Îmi aduc aminte ce vrăjită eram şi ascultam cu satisfacţiepovestiri din călătoriile sale.Mi-a povestit cum a escaladat pentru prima oarăEverestul şi cum s-a rătăcit în Sahara în căutarea apei sub influenţahalucinaţiilor.Bineînţeles,mi-a dat prilejul să ascult o mulţime de întîmplăricare de care mai ciudate. L-am salutat.Îmi părea bine că avenit.M-a scos puţin din starea aceea de confuzie. Profesorul Emil era vesel cadeobicei.De data aceasta pe chip i se observa o urmă de mister.Mi-a zis: -Hai,am să-ţi arăt ceva.Sunt sigur că o să-ţiplacă. M-am sculat mirată şi am pornit prin bibliotecă.ProfesorulEmil era însoţit de nepotul său Robert.Un băiat chipeş,cam de aceeaşi vîrstă caşi mine.Cu el la fel m-am împrietenit repede.Ieşeam seara să alergăm pe plajăsau citeam în bibliotecă.E un băiat cu suflet. Mergînd în spatele bibliotecii,făcînd ladreapta era un perete cu poliţi pline de cărţi. Profesorul Emil l-a împins uşorşi ce să vezi?O uşiţă mică,cafenie.Îmi aducea aminte de uşa pivniţei de labunici,de unde furam dulceaţa de gutuie.Ah!Ce amintiri frumoase. Am deschis-o atent şi am rămasuimită.Pentru mine era o descoperire într-adevăr miraculoasă.O camerăîntunecată.O mulţime de cărţi,foi uzate de timp.Tablouri vechi.Diverseobiecte:o lupă,un glob de sticlă,un pix,unaparat foto,o hartă,creioane,un cufăr prăfuit,un vas cu insecte moarte.Pemarginea unui scaun cu trei picioare stătea cuminte un jurnal.Aştepta probabilsă i se descoase secretele.Profesorul Emil deschide prima pagină şi îmi aratăinscripţia:,,Oliver Franklin.Savant,filozof şi călător.Fondatorul bibliotecii,4iulie 1876”.Pecelelalte pagini erau scrise însemnări despre viaţa,călătoriile şi munca sa.ProfesorulEmil ne-a povestit mai multe.Incredibil!O asemenea taină timp de atîţia ani înbibliotecă.Nu dau mai multe explicaţiii,deşi e interesant. Nu am stat prea mult în acea cameră,însăm-a fermecat şi am avut dorinţa de a reveni. Atunci mi-a atras atenţia aparatulde fotografiat.Cînd am dat cu ochii de el,nuştiu de ce în mine s-a produs otulburare de sensuri şi amintiri.Aveam un simţămînt ascuns.De aceea îmi doreamsă revin cu orice preţ. Au trecut cîteva zile şi eram destul denerăbdătoare c să-mi fac curaj şi să pătrund în cameră.Desigur era interzisfără permisiunea profesorului,fiindcă era un mister,însă am încălcat acestdrept. Intrînd simţeam miros de mucegai.Oumezeală cumplită.Parcă şi în capul meu s-a infiltrat acel mucegai şi miros.Măsimţeam fără putere.Gleznele mi se înmuiau,zicea-ică-s deplastilină.Mergeam cu paşi mărunţi,cu frică.Cu cît mă apropiam mai mult deaparat cu atît eram mai învălmăşită.Luîndu-l în mînă am simţit un fior prinmine.Eram absolut hipnotizată.Din această ciudăţenie a căzut un bileţel pe carescria ,,Trecut,Prezent şi Viitor-o forţă invincibilă”.M-am cutremurat şi maimult la citirea acestor rînduri.Simţeam pulsuri pe lîngă mine,parcă auzeam ecouri.Aveam impresia că obiectelevorbesc,iar păianjenii de prin colţuri urzesc intrigi împotriva mea. Deodată ameţesc şi mă sprijin despeteaza unui scaun.Eram într-o stare de somnolenţă. Prin faţa ochilor îmiapăreau diferite secvenţe din viaţa mea.Totul era atît de divers.Atît deinexplicabil.Alunecam prin amintiri...,,Vedeam cum am începutsă fa primii paşi.Eram atît de mică.Simţeam o spaimă de nedescris”.,,Oh...Lacrimile îmicurgeau şiroaie peste obraji.Mă durea sufletul.Mi-am pierdut pisica, animalulmeu preferat”.,,Ce bucurie.Ne-amreîntîlnit cu verişorii la bunici.E Crăciunul.Daruri.Bomboane.Jucării.Bradul.Zîmbete.Colinde.Luminiţe”.,,,,Vai!rochiţa meapreferată de la nouă ani.Ah,cît timp a trecut de atunci..Îmi era dor să orevăd”.,,Ohhh...Mă enervează.Amajutat pe alţii şi la final am pierdut eu.Degeaba am pierdut atîtea ore şimi-am băgat cu silă în cap tăbliţa lui Mendeleev.”-Aici e despre primul doiprimit la ora de chimie.,Wow,aceasta sunt eu?Cîndvoi fi mare?Chiar voi ajunge să predau filozofia? Spectaculos!...”-vedeamfragmente din viitor.,,Un aer tropical.Mirosde portocală.Valurile mării ca smaraldul.Zîmbetul meu fermecător.delfinulrănit.”-Cea mai mare bucurie a mea.Vizitarea unei insule.,,Ore pline deinsomnii,/Sub povara amintirilor noastre/Şi acum,/Durerile prind contur/ca uncerc infinit/ce nu-şi găseşte punctul./Sunt mai profunde.../Dragostea nu e omatematică/Nu e o ştiinţă exactă./Degeaba am purtat zîmbete/Am pulsat inimilecu priviri/Totul s-a transformat în cenuşă”-Emoţii copleşitoare.Prima poezienăscută din suferinţă,care mai apoi i-am dedicat-o prietenei mele.,,Tristeţe.Lacrimi.Stele.Noapte.Ceas.Floarede cais.”-primele lacrimi din cauza trecerii timpului.,Chip luminos.Copii.Cărţi.Împlinire.”-primacarte editată de mine(în viitor). Poze,poze...amintiri,amintiri...bucurii,bucurii...tristeţi,tristeţi...Apoi...Amsimţit un fior rece.Am deschis ochii.Nu-mi dădeam seama unde sunt.Încercam sămă echilibrez. Aceleaşi sentimente.Am lăsat în grabă aparatul foto şi am ieşitdin cameră. Am ieşit în grădinabibliotecii.Gîndurile au început să-mi galopeze şi mai nebune. Mă simţeam straniu.Stăteam sub unportocal.Auzeam melodia valurilor mării.O lacrimă îmi brăzda obrazul.Zîmbeamcerului.Ţineam în mînă propria carte şi poezia aceea de demult.Verişorul meuera dincolo, pe strada din faţă şi alerga cu un cadou în mînă.După un pom iesepisica mea fugărită de un cîine. ,,Ciudat” mi-am zis.,,Poate timpul aluat-o razna?Hmm...”. Acum stau şi mă gîndesc:Ce stranii erau zilelealea cu insomnii,în ciudăţenia aceea-aparatul foto.Ce năstruşnic îmi derulaamintirile.Ce neînţeleasă e viaţa uneori.Da,sunt de neuitat zilele acelea înpaginile jurnalului vieţii.
