Ca un drogat, caruia probabil ii vine greu sa se lase, eu inca nu pot pleca. Portalu a devenit pentru mine, om sarac/om sarat un..soi de.. un fel de .. un shi de? si aici ma opresc.
Hegelian vorbind portalu a devenit.
Shakespearean vorbind eu m’am vliubit.
Cartarescian vorbind eu m’am smintit.
Naumian vorbind eu m’am inmlashtinit.
Si e atyt de bine aici, intre flori si fete, pe un munte-camp, urcat-coborat, beat-treaz-beat. Si parca nu as pleca, si parca as procrastina, tavalindu’ma pana la orele amiezii in minunatul vis al acestui blog-neblog, cetit-necetit de multi, de nimeni.
Despre intinderea placerilor voi stiti deja. Aveti si voi slabiciunea asta: faceti din punct, linie. Din padruga, amintire. Din iubire, un subiect de roman. Eu insa, am hotarat: nu mai insist.
Maestrul si margarita – te voi ceti integral. Herman Hesse, te iubesc si iarta’ma. Gabriel Garcia, ce stiam eu la 19 ani despre viata? Ce stiu eu acum?
Rarele momente in viata, cand intelegi ca existi, fie in oglinzi, fie in materiale video de pe storage, fie in mesaje la 4 dimineata sunt de fapt foarte rare. Tot asa e si plecarea mea de aici, din portalu. Plecare-neplecare.
