NEBUNULUI
Mi-e prea dor să fiu pasăre şi-mi vine să urlu disperată la voi. Dacă mi-ar da cineva aripi în schimb de plămîni, n-aş mai ezită nici macăr o clipă să mi-i scot. Da, şi nu glumesc. Spun, pentru că sunt cert convinsă că zborul îmi va reda suflarea. Ştiai ?
Nu mă întreba de ce mi-o doresc, vrei s-o spun iar că e pentru tine. Aşa şi e. Pentru atunci cînd nu vei mai fi lîngă mine. Al meu, dar nu lîngă mine.
O să fac o dată dragoste cu cerul şi poate că... îmi dă aripi să vin la tine. Îmi va fi prea dor şi mă voi săruta cu toate stelele nopţii în care am citit poemele tale, ştiind totuşi că nimeni nu-ţi va putea lua locul vreodată, nici macăr după moarte. Îmborbodita aia de pe scările catedralei a zis că vom răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru că ne-am îmbrăţişat. Vezi. Am dreptate. Nici macăr după moarte, pentru că va trebui să-I dăm lămuriri.
Îmi vine să urlu. Nu disperată, de fericire! Acum macăr ştiu că şi-n viaţa morţii ne-om întîlni.
Mai ţii minte cum ai alergat cu mine în braţe pe scări de infinit şi picioarele tale s-au desprins de pămînt, adică mergeai în aer? Cum ai făcut-o ? Nu-mi tăcea! Dacă nu-mi spui, uite, mă căţăr pe vîrful casei şi mă arunc în gol. Poate din milă, macăr El se va îndura să mă facă pasăre.
Nebuna ta aşteaptă pînă la 1..2..3!
