M-am indragostit! Da, e adevarat! O dragoste linistita, tacita, stranie…
Cum de nu mi-am dat seama pana acum? – era asa evident.
Si doar “rasfoind” albume cu fotografii din calculator si admirand sumedenii de poze ce am facut m-am prins cu gandul cat tanjesc dupa a lor imbratisare… si ma apuca un dor nestavilit, de-mi vine sa merg chiar acum sa-i cuprind, sa reazam fruntea de umarul lor puternic si sa inspir mirosul curat si placut de lemn si pamant. MIrosul copacilor. Voi stiti cum miros copacii? Ati imbratisat vreodata un copac?!.. – Da,da! M-am indragostit de copaci 
si n-am stiut. Nu stiam cu ce ma ademeneste atata padurea. Am atatea fotografii cu ei – prea multe si nu ma pot indura sa arunc la “gunoi” niciuna.
Mergand pe strada si mai ales prin parc imi pierd privirile ca nebuna printre frunze, crengi si tulpini.
In orice anotimp; goi sau in floare, in straie verzi sau ruginii- ma atrag incontinuu.
Impodobiti cu omat, par niste povesti incremenite in tabloul iernii, ducandu-ma la gandul ca povestile pot fi si reale. Aici, aproape de noi si asa de albe.
Totusi cei mai fascinanti sunt copacii in floare, niste frumuseti ce apuca de inima -ntr-un inceput de primavara. Copaci in floare si intr-un verde candid deabea dezmugurit.
Vara imbracati intrun verde matur si linistit, tainic frematand, dau vantului un nume de cantec.
In plina toamna, copacii fac parada culorilor furate din soare – galben sangerii. Culori frumoase, culori bogate, dar care-adapostesc si tristeti si nostalgii.
Copacii…ma plimba prin atatea emotii…
