Impresii din Cernăuţi

Deşi am mers pentru a treia oară la Cernăuţi aveam încă multe de văzut şi de redescoperit, e ca şi cum ai vedea un album de fotografii pe care l-ai văzut zeci de ori, dar de fiecare descoperi ceva nou, de fiecare dată te gândeşti la altceva, altcineva…

Şi în acest am mers la şcoala de vară de la Cernăuţi, e un schimb de studenţi, astfel cei care învaţă la Suceava merg la Cernăuţi, studenţii Universităţii din Cernăuţi vin la Suceava.

Pornire.

Am aşteptat această vacanţă mai bine de două săptămâni împreună cu colegele mele de cameră. Aşteptam să treacă mai repede timpul, nu mai aveam răbdare. În sfârşit veni şi acea zi de luni în care am cărat bagajele extrem de grele şi am pornit spre Cernăuţi. La vamă i-am reîntâlnit pe coordonatorii noştri Volodimir şi Andrei. Acelaşi autobuz vechi al Universităii „Iurii Fedikovici”  ne aştepta, prea mic pentru noi toţi şi bagajele noastre. Pe cealaltă parte a drumului am observat cel mai mai rând de tiruri pe care l-am văzut vreodată, şoferii aşteptau să treacă frontiera.

Disciplină severă

Am ajuns la cămin, acelaşi cămin nr 3. Coridoare lungi, întunecoase, mirosul de la intrare te dă jos, câteva flori în partea stângă, iar în partea dreaptă o canapea veche unde stă portarul cu 2 caiete mari pentru evidenţă. Portarul, o femeie, de peste 60 de ani fumează ca un coş de pe acoperiş pe timp de iarna. Ţipă mai întotdeauna, chiar şi atunci când îţi dă un sfat prietenesc.

Disciplina severă, exagerat de severă, zic eu. La ora 10 seara uşa căminului de închide, nimeni nu iese şi nimeni nu intră. Deşi credeam că e un mit, că aşa e doar pe hârtie, m-am convins, e chiar aşa. Studenţii fără nicio „discriminare” anul sau anul 5, la ora 10 sunt închişi în cămin. Eu, care nu am fost supusă niciodată la asemenea restricţii, nu prea îmi imaginez cum aş fi studentă  la Cernăuţi.

În fine, fructul interzis e cel mai mult dorit, aşa că după 22, atunci când distracţiile abia încep, când întâlnirile sunt cele mai romantice, atunci studenţii sunt cei mai inventivi pentru a ieşi şi a intra în cămin neobservaţi. Poate aici e şi farmecul de a fi student cazat la căminul din Cernăuţi. Cine ştie?!

Şi încă ceva. În cămin nu este internet. Am fost nevoită să merg la o sală de calculatoare aşa cum fac probabil şi studenţii. Oare ce fac ei când e trecut de 10 şi ei încă nu au reuşit să facă referatul, lucrarea?! Mda… grea e viaţa de student.

Blonde câtă frunză şi iarbă

Să fi fost băiat probabil umblam cu capul sucit după fete:  multe, blonde, cu părul lung. Nu e vorba că nu aş mai fi văzut fete blonde, dar aici erau mai multe la fiecare metru pătrat Fetele îmi aminteau de poeziile eminisciene unde poetul îşi cânta iubirea. “O, vin , în părul tău bălai. S-anin cununi de stele”

Grădina Botanică

Acesta e unul din locurile pe care îl vizitez pentru prima oară  la Cernăuţi. Locul unde se găsesc tot felul de floricele, arbori şi arbuşti adunate din toată lumea. Fiecare îşi are povestea ea, unele au şi câte o legendă, povestioare scurte şi interesante, deseori ciudate. Cel mai amuzant a fost atunci când ghidul ne spunea că plantele sunt otrăvitoare, nu asta e amuzant, amuzant e că mai mult de jumătate din această Grădină  Botanică  erau plante otrăvitoare. Le era oare frică că vom fura plante?

Parc

M-am plimblat şi prin parcul central. Un parc mare, verde, copaci înalţi şi bătrâni, havuz, un mic parc de distracţii şi mulţi oameni cu sticle de apă în mână, care  s-au ascuns de razele dogoritoare ale soarelui. Plimbându-mă mă gândeam ca un parc e tocmai ceea ce lipseşte în Suceava, un parc mare, un parc  în schimbul mall-urilor care apar ca ciupercile după ploaie.

Universitatea

De această dată am avut posibilitatea să am ore şi în una din sălile de curs. Acea sală îmi amintea de o altă sală din Şcoala Medie nr 2 din Căuşeni, acolo unde mi-am făcut studiile până în clasa a VII-a, pe vremuri era cancelarie, o sală micuţă, cu tabla neagră întotdeuna cu urme de cretă albă, bănci vechi, foarte vechi, albastre, vopsite aiurea de noi, elevii.

Toate băncile erau scrise de homo sapiens – studentul, o formulă, o definiţie, o declaraţie de dragoste, un număr de telefon şi semnături de genul „Aici am fost eu”.

Coridoarele sunt lungi, ferestrele micuţe pe unde intră puţină lumină, aşa încât văzându-le ne amintim de poezia bacoviană „Liceu- cimitir, Cu lungi coridoare”.

Şcoala de vară a fost organizată exact în perioada admiterii, porţile universităţile erau acoperite de viitorii studenţi împreună cu părinţii lor, foarte mulţi studenţi, în parc, la poartă, în curte, pe coridoare. Citeam pe chipul lor oboseală, lehamite, era foarte cald, iar rândul nu mai scădea.

… în acest an ni s-a permis să vedem priveliştea minunată a universităţii de la balcon. E într-adevăr minunată acea clădire. Iar studenţii din Cernăuţi trebuie să se mândrească că îşi fac studiile într-un muzeu. În această toamnă universitatea sper să aibă parte de un eveniment frumos, se aşteaptă ca această clădire să intre sub protecţia Unesco.

Admiterea 2010-2011, Cernăuţi

Transport public, Cernăuţi

Românism la Cernăuţi

Deşi puţin, am mai auzit şi vorbă românească prin Cernăuţi. Dar, cel puţin mi s-a părut mie, în română se vorbeşte în şoaptă. La universitate am văzut şi catedra de limba română, la fel şi sala unde se fac ore de limbă şi literatură română, m-am bucurat să văd cărţi şi fotografii ale celor mai de seamă scriitori români.

Monumentul lui Mihai Eminescu, Cernăuţi

Muzeul Diasporei Bucovinene

Un alt muzeu pe care l-am vizitat pentru prima dată. Aici am văzut mai multe acte, paşaport de emigrare, diplome de bacalureat, livret de serviciu militar, cărţi ale autorului Constantin Popovici, porturi naţionale, poze şi alte obiecte de preţ adunate din toată lumea.

haine naţionale

Pe vechi

În rest aceleaşi locuri care le-am mai vizitat, cetatea Hotin şi Cameniţa despre care am vorbit şi anul trecut.

A, da, am jucat şi mafia, un joc foarte interesant, psihologie, comunicare, arta de a convinge etc. Tot aici am văzut şi filme, The pianist, Tristan &Isolda, Agenda Anei Frank, recomnad tuturor celor care încă nu le-au văzut. Am cunoscut şi oameni interesanţi, despre unul din ei am să vă povestesc mai târziu.

Întoarcerea. Vama. Autogara

Biletele erau cumpărate, bagajele făcute, curăţenie în cameră. În sfârşit ne-am luat rămas bun de la toţi şi ne-am îndreptat spre autogară. Am ajuns mai devreme cu jumătate de oră, dar nu am aşteptat mult că a venit şi autocarul. Am pornit. Am aţipit, dar mă trezeam des, până la vamă când am coborât, ceva nu era în regulă. „Imigraţionaia Kartocika”, da, asta ne lipsea. Într-un ghişeu intră Olesea şi încearcă să explice situaţia, fără rezultat. A intrat Petru cu aceleaşi explicaţii, am intrat în ţară ca şi „corp diplomatic”, nu am cerut aceste foi şi nici ei nu ne-au dat, nu îi interesa absolut nimic, nici măcar diploma pe care a prezentat-o Dina. (…)

Totuşi nu înţeleg de ce este nevoie să completez bucăţica ceea de hârtie dacă oricum se pune ştampilă în paşaport la orice intrare sau ieşire din ţară, în plus, toate datele sunt introduse în calculator. Ce prostie!

Ne-au permis, am pornit din nou.

Pe la ora 4 dimineaţa Dina se trezise, şi-a dat seama că suntem deja în Chişinău. A coborât. Eu am rămas uimită. Pe orarul din Cernăuţi era scris ca la 7 ajungem, nu la 4. Întreb şoferul, care îmi zice că e greşit acolo, pe timp de iarnă maxim ajunge la ora 5, nu mai târziu. Am aşteptat 3 ore în autogară, timp în care am văzut muli oameni ai „autogării”, aveam impresia că e locul tuturor alcoolicilor,scandalagiilor, cerşetorilor. La un moment dat chiar mă speriasem, eram cu 3 bagaje, semiîntuneric, şi noi 2 fete care tremuram de frig şi de frică

În sfârşit am urcat în autocarul care mergea spre Zatoca. Pe la ora 9 am ajuns la Căuşeni, mă apropii de taximetrist care nu a vrut să meargă în direcţia care aveam nevoie pe motiv că drumur era prost, două încercări eşuate, din a 3 a mers. Într-adevăr drumul e foarte prost.  Din două-trei gropi mici acum a ramas doar una, una mare. Şoferii nemulţumiţii, pietonii la fel. Unde oare se duc banii şoferilor? „Drumurile noastre se vor repara vreodată”

Acasă

În sfârşit acasă. Mama mă aştepta la poartă. Grivei, câinele, a început a lătra ca la un străin, apoi a dat mulţumit din coadă, de mult timp nu mă văzuze. Câinele asta are un simţ uimitor, m-am convins de multe ori.

Revin. În curte era umbră, via crescuse mare, florile albastre şi roşii au acoperit totul. Am intrat în casă, am mers din cameră în cameră să văd ce mai este nou. Nu ştiamce să fac mai întâi să merg în grădină, să mai stau cu mama, să-mi sun prietenii…

Azi scriu şi zâmbesc, ce dulce e reîntoarcerea acasă…