din stomacul încărcat
vomit gînduri mucegăite
în „multi”gonală tăcere
a sigurătății mele
și scuip tristețea
care salivează
pe gurguiele deșertului
e prea trist
să privești nonexistența
dinamicii
într-o casă
unde te-ai obișnuit
să auzi permanent
viața.
chiar și spălatul vaselor
îmi zgîrie gingășia.
nu că ar fi multe.
dar curgerea apei..
și robinetul mecanic..
parcă ar stopa timpul
chiar dacă ceasurile
răsună în fiecare odaie.
aș încerca să înghit bateriile.
mi-am tîriit coapsele,
ținîndu-le strîns la inimă,
pînă în fața televizorului.
e greu să marchezi un gol
de fapt ca și în viață.
întinderi musculare,
căderi,
stări depresive
și crize de nervi
poate că
totul e chiar mai dur.
singurul arbitru
e Dumnezeu.
un meci
(sau implicit viața)
e o joacă a naibii de sensibilă.
mi-e silă acum.
aș lua doar o cafea tare cu lămîie.
spînzur carapacea.
și storc atentă sucul din cugetul
bolnav de dor.
tragic:
picură încet
de parcă n-ar ști valoarea timpului.
