ieri seara am cînd mă întorceam acasă cu n. ne-a prins ploaia. am mers îmbrățișați sub umbrelă de parcă cineva ne-ar fi sudat.. un pas mai mic. unul încă mai mic. și e gata. sub picăturile ploii violente de afară, uzi și nebuni, ne-am sărutat la fel cum am făcut-o într-o zi de iarnă în care fulgii ne loveau cu toată puterea lor în care ascund febra contopirii cu pămîntul.
acum seara am privit și eu pentru prima oară fotbal. da, finala.
de fapt totul începuse pentru că nu știam ce să mai facem. eram cu a.
am pornit tv-ul și nimerisem exact la transmisiunea în direct.
juca NED cu ESP, era încă 0:0
am sunat pe n. să întreb cine-s primii.
așadar, olanda xD
au trecut abia cîteva minute și mi-am dat seama că nu avem pentru cine să ținem pumnii.
l-am sunat iar.
mi-a zis că ține cu olanda.
:D:D am zis ok. facem și noi.
peste cîteva secunde un nou apel: care-s oladenzi :D:D portocalii sau albaștri ?
:D:D probabil a rîs mult de noi.
acum să zic despre ce am privit. hm..
nu mi-a plăcut. sau poate da. însă e prea mare tensionarea. eu ca spectator mi se mărea pulsul inimii cînd vedeam că se apropie tot mai mult de poarta echipelor, dar oare jucătorii?.. pff.. stres la maxim.
e greu să marchezi un gol la fel ca și succesul în viața.
întinderile musculare pot fi în cazul acesta stările depresive, crizele de nervi..
căderile. astea rămîn căderi.
singurul arbitru care ne apreciază e Dumnezeu.
poate că în viața totul e chiar mai dur.
cînd a marcat spania golul am rămas șocată.
simțeam cum adversarii deja nu mai sperau la ceva. erau eșuați. erau jalnici.
nu credeam că voi avea așa reacție privind un meci.
chipurile dezamăgite ale olandezilor, lacrimile lor și toate astea.
parcă le-aș fi trăit eu..
a. spuse că: trebuie să ții cu cei care cîștigă, nu cu cei de care ți-e milă.
nu-i dau acordul meu. dar nici nu sunt sigură în ce aș trebui să aleg.
mm. aș lua o cafea tare cu lămîie.
spînzur coaja și-i storc sucul.
picură încet.
de parcă n-ar ști valoarea timpului.
