Să ne cunoaştem istoria. Geto-dacii.

1. Aspectul etimologic al geto-dacilor.

2. Geţii şi dacii în viziunea autorilor antici.

3. Aria de răspîndire.

4. Limite cronologice.

5. Activitatea economică.

6. Structuri sociale la geto-daci.

7. Organizarea politică a geto-dacilor.

8. Moştenirea spirituală a geto-dacilor.

9. Concluzii şi încheiere.

1. Geto-dacii reprezintă o civilizaţie de tip “La Tene”, fiind practic sngura civilizaţie nord-balcanică, care a cunosut o evoluţie social-politică şi economică originală, pentru o durată de aproape un mileniu. Consideraţi de către tracologul I. Niculiţă ca fiind traci septemprionali, ei sînt totuşi reprezentaţi în mod separaţi în izvoarele timpului. Elenii au scris despre geţi, iar romanii despre daci, iată de ce chiar şi H. Daicoviciu consideră că este dificilă o diferenţiere între geţi şi daci. Cei mai buni făuritori ai epocii fierului după părerea lui H. Daicoviciu, geto-dacii reprezintă o civilizaţie nord-balcanică, cu multiple influenţe romane şi elene.

În a doua jumătate a secolului XX, mai mulţi cercetători şi-au expus opinia asupra numelui geţilor şi dacilor:

* Filologul I. Rusu, crede că numele geţilor provine dintr-o rădăcină indo-europeană cu sensul de “a vorbi”, iar cel al dacilor, dintr-o altă rădăcină, cu sensul de “a pune”, “a aşeza”.

* Acad. C. Daicoviciu, crede că numele dacilor se trage din presupusul “daca”, care ar însemna cuţit sau pumnal, mai ales că multe popoare antice purtau numele armei pe care o purtau.

* Prof. bulgar Gheorghiev crede că numele dacilor se trage din cuvîntul “daos”, ceea ce ar însemna în limbajul înrudit al frigienilor “lup”. Iar în susţinerea acestei teze vine stindardul dacilor, înfăţişat pe Columna lui Traian printr-un cap de lup cu coadă de balaur.

Cercetările pe marginea acestui subiect continuă pînă astăzi.

2. Primele mărturii scrise despre geto-daci apar în cartea a 5-a a lui Herodot, în contextul descrierii campaniilor lui Darius I al Persiei împortiva sciţilor: “…înainte de a fi ajuns la Istru (Dunărea) , primii pe care i-a întîlnit în cale Darius au fost geto-dacii, care sînt cei mai viteji şi mai drepţi dntre traci, şi care se cred nemuritori, sau cel ce moare nu moare de fapt, ci pleacă la zeul lor Zamolxe, alţii îi zic Gebeleizis…” (Istorii, V, 3).

Formularea la superlativ a aprecierilor făcute de părintele istoriei ne motivează interesul pentru cunoaşterea evoluţiei acestei civilizaţii. De fapt, primele mărturii despre geto-daci, implicit despre spaţiul pe care-l populau, sunt îmbrăcate în haine literare şi aparţin cărturarilor greci, încă în secolul VIII a. Chr., Hesiodos din Benoţia, descria în Theogonia: “Istrul care scurge spumos, şi se varsă în Pontos (Marea Neagră)  , bogat în peşte dar sărac în insule, dar acolo se află Leuke, unde Thetys la îngropat pe Ahile…”

Prin secolul VI a. Chr., Hekatayos din Milet, descrie unele cetăţi getice de lîngă Istru şi chiar identifică triburile tracice ale cobrizilor. Etnonimul este folosit pentru prima dată într-o lucrare de către Sofocle (497-405 a. Chr.), care nominalizează chiar o căpetenie getică.  Aproape concomitent cu Herodot sunt scrierile lui Thucydides: “…geţii locuiesc dincolo de Haemus (M-ţii Balcani), între Istru şi Pontos, sunt vecini cu sciţii şi au aceleaşi arme ca şi aceştia…”

Astfel, preocupările cercetătorilor erau legate de aşezarea geografică a geto-dacilor, evidenţiindu-se clar o identitate geo-politică. Virtuţile militare ale geto-dacilor au fost evidenţiate încă de Thucydides şi Xonophon (430-355 a. Chr.), care îi prezintă pe călăreţii geţi luptînd alături de atenieni împotriva invadatorilor asiaţi. Platon lăuda capacităţile medicilor geţi: “…medicii geţilor posedă meşteşugul de a te face nemuritor…” Date extrem de preţioase ne-au fost lăsate de Strabon, care a răscrucea celor două ere, mai făcea o precizare la aşezarea geografică: “… geţii sunt acei care trăiesc lîngă Pont, iar dacii sunt vecini cu germanicii… iar geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă…”

Latinii au confirmat constatările grecilor, iar în secolul I a. Chr., Cezar scria: “…la nord de Haemus, acolo unde se încheie Danubius, se încheie şi hotarul dacilor…” Troges Pompeius se refera la originea etnică: “…dacii sunt fraţi cu geţii…”, iar Dio Cassius a sintetizat: “…dacii fie că sunt geţi, fie că sunt urmşi ai tracilor…”

Majoritatea autorilor antici prezintă civilizaţia geto-dacică în contextul evenimentelor politice sau social-economice din Balcani şi spaţiul Pontic.

3. Geto-dacii sunt traci septemtrionali, aşezaţi între Balcani – la sud, cursul superior al rîului Nistru – la nord, litoralul Mării Negre – la est şi Dunărea de Mijloc şi Morava – la vest.

4. Istoria social-politică a geto-dacilor debutează în secolul VIII a. Chr., aproape concomitent cu marea migraţie a elenilor şi se încheie în secolul II p. Chr., cînd regatul lui Decebal este cucerit de romani.

5. Fiind moştenitori ai culturii materiale tracice, vor practica la fel agricultura, creşterea animalelor şi meşteşugăritul, care prin influenţa greacă îmbracă haina comercială. Începînd cu secolul VII-V a. Chr. se răspîndeşte “drahma” grecească, iar în secolul III a. Chr. geto-dacii îşi bat moneda proprie. În secolul II a. Chr. se răspîndeşte “dinarul” roman, care-şi va păstra poziţia privilegiată cîteva secole.

6. În comunitatea geto-dacică, stratificarea socială îmbracă deja formele caracteristice antichităţii:

* aristocraţia tribală – numită şi “tarabostes” sau “pileati”, denumire ce provine, potrivit lui H. Daicoviciu, de la căciuliţa de lînă, numită “pileum”, considerată simbol dinstinctiv al puterii.

* comaţii – oameni liberi ai obştei ce integrau agricultori, păstori, meşteşugari şi negustori, fără drept de a purta căciulă (iar pe timp de ploaie sau frig se acopereau cu gluga).

* prin influenţa grecilor la geto-daci se răspîndeşte robia, însă ea poartă mai mult un caracter oriental (nu se abuza de munca robilor, şi erau trataţi mai bine decît în Grecia sau Roma antică, avînd chiar posibilitatea de a deveni liberi).

7. Procesul cristalizării politice la daci a durat cîteva secole şi se produce în zona Pontului, ca ulterior să se transforme în spaţiul intramontan, din cauza apariţiei pericolului roman.

* O primă căpetenie atestată documentar este Charnabon, întîlnit în tragedia lui Sofocle, “Triptolemos”, scrisă în secolul V a. Chr. Deşi nu se conţin alte informaţii, istoricii o consideră ca fiind o sursă scrisă preţioasă, mai ales fiindcă este singurul izvor literar cu o asemenea ştire (“Charnabon, care domneşte printre geţi”).

*Unele inscripţii din apropierea Histriei ne informează despre un rege anonim, Rex Histrianorum. El apare în contextul unui conflict dintre geţi şi sciţii conduşi de regele Atheos, pe la anul 339 a. Chr. În traducere directă, acesta ar fi numele regelui Histriei, însă Histria, fiind cetate greacă, era republică şi nu putea să aibă rege. Asta înseamnă că este o căpetenie a geţilor dunăreni din apropierea Histriei. Conflictul se desfăşoară în chip favorabil pentru geţi şi atunci, sciţii se văd nevoiţi să ceară ajutor de la regele Macedoniei, Filip al II-lea., Împreună, îl distrug pe Rex Histrianorum într-o bătălie ce s-a dat în apropierea Brăilei de azi. Astfel, macedonienii au obţinut posibilitatea de a stăpîni pămînturile getice.

* Mai multe izvoare istorice utilizează frecvent numele lui Dromichaetes, mare rege al dacilor de la Dunărea de Jos şi care-şi extindea stărînira pînă în centrul şi sudul Moldovei de azi şi îşi avea reşedinţa în cetatea Helis. Diodor Sicullus ne descrie un conflict apărut între acest Dromichaetes şi regele Thraciei Elenistice, Lisimach, în jurul anului 300 a. Chr. Prima bătălie se dă între fiul lui Lisimach, Agatocle şi Dromichaetes, şi se încheie cu înfrîngerea macedonienilor, iar Agatocle nimereşte în prizonierat. În anul 292 a. Chr,. într-o altă expediţie, vine însăşi Lisimach, dar are aceeaşi soartă. Autorul Paussanias insistă asupra înţelepciunii lui Dromichaetes, care a hotărît să facă din Lisimach un aliat: el convoacă adunarea populară, şi îi convinge pe ostaşi să îi elibereze pe cei doi deţinuţi. Apoi se căsătoreşte cu fiica lui Lisimach, iar la ospăţ se produce exemplul celor două mese, lucru care i-a garantat admiraţia contemporanilor săi.

* Izvoarele numismatice descoperite în apropierea Tulcei, îl identifică pe regele Mosconos, numit în izvoare “Basileus Mosconos”, despre care se mai ştie că a guvernat prin secolul III a. Chr., prin prejma Mării Negre.

* Inscripţiile din Histria, ne atestă prin secolul III a. Chr., activitatea unui alt rege în apropierea Histriei, Zalmogedikos, care jefuind Histria, a luat în prizonierat mai mulţi cetăţeni şi bunuri, iar histrienii trimit solie de retrocedare a lor. Zalmogedikos, dar în schimbul plăţii unui tribut sub forma unui protecţii militare. Situaţia dată s-a păstrat şi în timpul regelui Rhemxos, care a guvernat acelaşi teritoriu pe la răscrucea secolelor III-II a. Chr.

* În secolul II a. Chr. asistăm la trnsferul vieţii politice de la litoralul mării în munţi, situaţie pe care cercetătorii o leagă de apariţia pericolului roman. Prima căpetenie ce şi-a avut rezedinţa în interiorul arcului intramontan este Oroles, atestat de Iordanes într-un conflict cu bastarnii, uimind prin genialitatea sa de-aşi mobiliza soldaţii învinşi, pînă cînd ruşinea nu va fi spălată prin victorie. Astfel, constatăm că Oroles îi zdrobise pe bastarni cu aproape un secol înainte lui Burebista.

* M. Manea mai susţine că Oroles mai era numit şi vulturul şi a guvernat între anii 200-160 a. Chr. Urmaşul lui Oroles, Rubobostes, a săpînit aceeaşi zonă a Carpaţilor, care a format podul de trecere spre statul lui Burebista.

8. Geto-dacii sunt moştenitorii frumoasei civilizaţii tracice, care potrivit cercetătorului I. Niculiţă, vorbeau o limbă europeană, din familia Kentum şi Septum, deşi nu s-a păstrat nici-o inscripţie, iar cartea lui Ovidiu, care ne-ar fi putut da informaţii în acest sens, s-a pierdut. Cu toate acestea, geţii sunt apreciaţi pentur capacităţile lor medicale, iar istoria a păstrat circa 70 de denumiri de plante medicinale getice. Aveau un stil original de a construi cetăţile, iar “murus dacicus” din vremea lui Decebal, a fost recunoscută pe plan european.

Cel mai impresionant însă, rămîne sistemul religios, care impresionează pînă şi contemporanietatea şi reprezintă, putem spune, o religie cu multe aspecte creştine (lipsea practic robia, dacii nu se temea de moarte, etc.). Informaţii despre religia dacilor le găsim la Herodot, care scrie despre Zalmoxe, prezentat în trei ipostaze: theos (zeu), daimon şi antropos. Acelaşi cărturar, ne scrie că Zalmoxe a fost rob la Pitagora, dar datorită înţelepciunii pe care o poseda, se eliberează şi revine în mediul dacilor pe care îi învaţă nemurirea: “… învăţîndu-i că nici ei, nici urmaşii lor şi nici urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile (Heblanicos din Lesbos).

Herodot ne descie un ritual pe care-l exercitau daci o dată la 5 ani, şi consta în trimterea celui mai demn soldat dintre geţi la Zalmoxe (prin aruncarea acestui în saliţe). Dacă soldatul murea imediat, însemna că zeul l-a primit, în caz contrar, acesta era declarat nedemn, şi era ales alt soldat.

Aceasta înseamnă că în societatea dacică era un sistem de reguli, supravegheate doar de zeu (Zalmoxe), singurul care putea decide soarta sufletului, respectînd aceste norme, sufletul se desprindea de corp, se personifica şi devenea nemuritor. Zalmoxe era stăpînul împărăţiei subterane, iar Gebeleizis – stăpînul cerului şi al tunetului, faţă de care geţii aveau un alt ritual.

De asemenea, se închinau zeiţei Bendida – zeiţa fertilităţii şi protectoarea familiei, unui zeu al războiului şi altuia, al soarelui – deci geto-dacii aveau o religie politieistă. Întîlnim atît ritualul de incinerare (la maturi), cît şi de înhumare (la copii, care potrivit tradiţiei dacicie, nu au avut cînd să se impurifice cu păcate).

10. Descendentă din traci, civilizaţia geto-dacilor parcurge  o evoluţie ascendentă în plan economic şi politic, ajungînd în scurt timp apreciată de civilizaţiile clasice ale istoriei pentru gradul de dezvoltare materială şi spirituală la care  a ajuns. Este civilizaţia care ne-a lăsat o vie moştenire cultural-materială, şi este una din verigile cele mai strălucite ale istoriei naţionale.