Amorul dănţuie şi feste joacă

Se spune că nu e nimic mai periculos decât o femeie rănită în dragoste sau trădată. O fi adevărat, nu neg. Dar o femeie care nu a iubit sau nu a cunoscut acel fior de dragoste până pe la 40 de ani? S-a căsătorit că aşa trebuia să fie. Dar, ce preţ poate avea o dragoste care te face să caşti? E ca şi cum ai fi evlavios. E ca şi cum ai lua parte la semnarea unui contract, iar restul ar lăcrima înduioşaţi.
Şi, când deja credea că aşa trebuie să fie, plictiseală, datorie şi monotonie – hop… şi apare acel EL… frumos, înalt, ochi albaştri, francez – ce mai, un curtezan de invidiat. Nu a fost nevoie de multe cuvinte, multe priviri, ca să îţi dai seama că eşti ameţită de pasiune, că îl vrei doar pentru tine iar restul nu mai contează. Ce mai contează ce va spune lumea? Ce mai contează că soţul te iubeşte? Ce mai contează că vei fi nevoită să renunţi la copil? Ce mai contează??? Nimic nu mai contează!
Oricât ar fugi ea, el o urmăreşte. Oricât s-ar opune ea, îl doreşte, îl caută cu privirea. Deşi raţiunea îi spune să renunţe, inima nu o lasă. Iar când el o anunţă că pleacă, peste o săptămână va fi departe de ea, simte în suflet cum ar vrea să-l ţină doar aici, doar lângă ea, să fie doar al ei…şi atunci îşi permite să-l iubească aşa cum ştie doar ea. Nu există dragoste mai nebună în întregul univers, nu există pasiune mai puternică, nu există dăruire mai iraţională. Totul pare mult prea frumos. Dar… amorul dănţuie şi feste joacă… Şi nemiloasa soartă în câteva clipe a spulberat totul, a luat ce i se părea mai scump, mai drag, pentru care era în stare să îşi dea viaţa. Şi nebuna femeie, când se vede fără EL, ce vrea să facă? Să îşi ia zilele.
Aici îmi veni întrebarea: cât de nebune suntem noi, femeile? Ce limite avem?
P.S. Mi-au venit aceste gânduri după ce am privit filmul Зависть богов (“Invidia zeilor”).

• dindilina.wordpress.com