Din discursul rostit în cadrul conferinţei “Eminescu – gînditor interzis”. Chişinău, 17 iunie 2010.
Activitatea lui Mihai Eminescu ca ziarist la publicaţia “Timpul” timp de aproape şase ani a rezumat o continuă luptă, dusă în contra elemetelor care degradau societatea românească din acei ani. Eminescu a fost adversarul formelor fără fond, al păturii suprapuse, şi nu în ultimul rînd – al politicianismului. De parcă a avut puterea să prevină gravitatea fenomenului care se instalase la acea vreme în România, şi care urma să devasteze societatea românească timp de decenii.
Încă din ianuarie 1876, Eminescu nota pericolul pe care îl reprezenta politicianismul pentru societate: “La clubul studenţilor ieşeni, se găsesc aproape numai ziare politice. Faţă de patru ziare cu cuprins mai mult sau mai puţin ştiinţific, societatea primea 32 de ziare politice. Plebea de sus face politică, iar poporul de jos se stinge.” Această constatare ne arată gradul de politizare a studenţimii încă din acele timpuri.
Pe 9 mai 1879, Eminescu scria în Timpul: “Nu este pe faţa pămîntului nici o ţară în care politica zilnică să consume atîtea puteri ca în România”. De aici rezultă că politică, fiind o formă fără fond, venită de aiurea, consuma peste măsură puterile poporului român, care în loc să se preocupe de situaţia internă şi externă gravă în care se afla, se ocupa de politică.
Lipsa de caracter şi omenie a politicienilor era denunţată încă de pe atunci de marele Eminescu. El mai denunţă şi jocurile politice care aveau loc pe arena politică a ţării, adică sistemul de alinţe dintre partide, care avea un caracter efemer, şi nu era orientat decît spre benficiul personal al politicienilor. “Nu se ştie partidele de caracter, nu avem decît partide personale. Oameni fără caracter, fără convingere. Se aliază azi cu unii, mîine cu alţii, duşmanii de ieri devin azi prieteni în acelaşi partid. Nu te poţi bizui pe nimeni, căci nu ştii ce purtare va avea cutare în anume împrejurimi”. (Articol nepublicat).
Tot în articolele sale, combate cu tărie conceptul conform căruia, doar cei care au avut parte de şcolire în universităţile occidentale se pricep la administrarea unui stat. Ba mai mult, îi propune ca exemplu pe “bătrînii noştri”: “Bătrînii noştri sunt practici şi se pricep la administraţie, finanţe şi economie politică, pe cînd franţuziţii noştri de la 1848 încoace sunt tîrzii la minte, cu toată învăţătura şi fineţea cîştigată frizîndu-se doi-trei ani la Paris”. (“Buna gospodărire ţărănească”, iulie 1876).
Conducătorii statului român din acei ani s-au format intelectual şi profesional în medii total diferite de cele din România. Au învăţat în scoli străine, au deprins valori străine, s-au lapădat în mare parte de valorile naţionale, şi astfel nu puteau face faţă conducerii unui asemenea stat: “Dar întrbatu-sa vreo unul din geniile universale ale liberalismului ce înseamnă a administra? Politicienii conducători nu s-au întrebat ce-i statul, care-i condiţia civilizaţiei unui stat. Ei şi-au făcut cultura din gazete, nu din realitatea vie ce le-o oferă societatea noastră”. (“Icoane vechi şi icoane nouă”, 1877). Tot în aces sens: “Aceşti oameni pot fi şi ei buni la ceva, dar nu la conducerea şi organizarea unui stat. Ei formează o populaţie flotantă care nu poate reprezenta nimic din viaţa adîncă a organismului social, nici nu exprimă ideea statului, armonia şi solidaritatea intereselor naţionale.” (“Studii asupra situaţiei, 1880).
Următorul citat, oglindeşte perfect felul în care politicianismul a distrus bunele moravuri, şi a instalat în locul lor modalităţi perfide şi dezonorante de a face politică: “La noi ajungi oriunde tăind cîinilor frunze. Politicianismul a încurajat incompetenţa. Merit, muncă, acestea sunt desconsiderate. Trebuie să fii ignorant, viclean, şi atunci prin politică înaintezi în statul român. (Timpul, 6 mai 1881).
Din cîte ştim, în politică oamenii sun promovaţi în funcţie de servilismul de care dau dovadă faţă de superiori. Astfel, ministru al apărării poate ajunge un om care nu are nici în clin, nici în mînecă cu forţele armate, ministru pe fiananţe poate fi pus un agronom, sau viceversa. Iată că această stare de lucruri, care macină societate noastră la etapa actuală, nu era diferită în epoca lui Eminescu. Drept exemplu, putem aduce următorul citat din Eminescu: “Avocaţii devin deodată profesori de teolgie, tot avocaţi ocupă locurile de revizori şcolari. Nu ne mirăm dacă tot avocaţi se vor constitui în sinod ca să canonizeze. Aceasta să fie naţia, naţia noastră iubitaore de adevăr şi cuminte? (Timpul, 1880).
Deja după cîteva decenii de politicianism la Bucureşti, Eminescu (de unul singur din păcate) constata situaţia gravă în care a ajuns societatea românească, otrăvită de jocurile politice: “Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem. Nu ne mai înţelegem, nu ne mai auzim unii cu alţii, ne trebuie o idee care să ne lipezească toate capetele şi să ne împreune pe toţi la lucru.” Iar în aceeaşi ordine de idei, Eminescu ne îndeamnă să facem un lucru: “Să ne ridicăm cel puţin acum peste strîmtele vederi de partid şi să ne dăm seama de unde venim şi unde trebuie să ne ducă firea noastră latină”,
Şi nu un ultim aspect al politicianismului din acele timpuri. “Cumetrismul” din politică era prezent încă în epoca modernă, iar Eminescu face aici o precizare mai metaforică: “Într-adevăr, ce se cere azi pentru a fi om mare? Merit? Nu. Ştiinţă? Nici cîtu-i negru sub unghie. Avere poate? Nici avere. Se cere să fii resbotezat în numele tatălui C.A. Rosetti, a fiului Ion Brătianu, şi a sfîntului duh Carada, iar restul, sunt de prisos. (Timpul, 12 ianuarie 1879).
Observăm că din păcate, multe dintre aspectele negative ale politicianismului acelor vremuri sunt actuale şi azi. Cumetrismul, servilismul, lipsa de pregătire, înstrăinarea de valorile neamului, şcolirea în Occident, vicleşugul, acestea sunt specifice şi pentru politicienii de azi. De fapt acesta şi înseamnă politicianism. Aceasta şi înseamnă democraţia, pluripartidismul. Aceasta şi înseamnă o formă fără fond. Nu încape loc de îndoială că trebuie să scăpăm de acastă “rîie” a societăţii noastre – politicianismul. În acest sens, opera publicistică a lui Eminescu constituie un îndrumar de care ne putem folosi. Altfel spus, trebuie să mai descoperim şi publicistica tradiţionalistă a lui Eminescu, nu doar opera lirică a acestuia (de valoarea căruia nimeni nu se îndoieşte).
