Merg prin parc….o alee laturalnica unde copacii sunt asa de desi incat se imbratiseaza strans deasupra capului…
Careva din ei infloreste, raspandind in aer un parfum naucitor si dulce, care patrunde pana in esenta eu-lui meu, rascolind de acolo niste simturi nebanuite sau poate demult uitate… si simt cum se dechid bratele sufletului – senin si naiv, cu dorinta de a cuprinde toata lumea, in special pe cei, care au nevoie de o inbratisare atat de mult, cum un pribeag de un suport in nemarginirile infinitului…
Nustiu ce copac infloreste raspandind aciasta influenta senzuala, dar stiu ca nu exista parfumeri care vor putea sintetiza acest parfum vre-o data… Acest parfum ma copleseste, schimband incet dar sigur gandurile mele, tragand usurel din firul amintirilor, imbinand virtuos si careva inchipuiri si tesand o poveste trista… de ce trista? – nustiu, poate candva va fi altfel…
Povestea este spusa la genul feminin, dar usor poate trece in alta ipostaza, depinde de sufletul rebel, dezamagit sau intristat cu care se va asocia…
“Ma iubesti?” El cauta infrigurat in ochii ei proptiti in gol un raspuns sigur si afirmativ.
Apatia era insotitoarea ei fidela din ultimile saptamani. Pe toate le facea din inertie, automat, ca o masina programata. Totul parea fara sens… nimic n-o mai bucura, n-o mai interesa.
“Ma iubesti?” starui el, luandu-i mainile intr-ale lui si atragandu-o catre sine. Scoasa din amorteala incerca sa recupereze ecoul din urechi… Era tarziu si la statia de troleibus asteptau doar cativa oameni, intarziati ca si ei.
” Da” raspunse intr-un sfarsit, indepartandu-se putin.
Raspunsul a rasunat straniu si strain de gandurile si vocea ei. Atat de strain incat deveni dureros. O umbra usoara de repulsie se perinda pe fata ei.
Ce prostie! Ce ipocrizie! De parca el nu ar sti raspunsul. De ce intreaba, de ce ii impune aciasta minciuna si ii mai si cere sa o confirme ne-incetat?!
Privi in capatul drumului de unde trebuia sa apara troleibusul, apoi privirea ii luneca peste multimea de lumini ce conturau inaltimea caselor si tot mai sus spre cerul instelat… Cineva acuma pune aceiasi intrebare si poate primeste un raspunms sincer.
Cat ar vrea sa zica – NU! Sa urce in primul troleibus care vine si sa plece pentru totdeauna, fara a privi in urma si sa nu-l mai vada nici odata, dar… e mult prea tarziu, capcana s-a inchis si drum inapoi nu mai este. In orice caz, nu acum. Poate, candva, viata-i va oferi sansa de a incepe totul de la capat… cel putin, asa ar vrea sa creada…
