Am ieşit din cort. Era întuneric încă. Am inspirat încă o dată aerul proaspăt de după noapte şi am pornit.
Am mers aşa în neştire şi întuneric mult timp, până când, într-un moment, mi-am dat seama că scopul călătoriei mele se află chiar în faţa mea, chiar acum, era superb. Am stat acolo încremenit şi admiram, nu mă puteam mişca, nu doream ca infinitatea aia pe care-o trăiam să ia sfârşit.
Când s-a mai ridicat puţin soarele am văzut o sclipire-n nisip, am vrut să m-apropii de ea dar... ochii mi-au rămas fixaţi în depărtare, unde o familie de delfini înota paralel cu litoralul. Fără să mă gândesc, dispus dinainte la gesturi nebuneşti, am memorat locul unde-am văzut sclipirea ş-am sărit în apă.
Am înotat mult dar tot nu era îndeajuns, delfinii curând aveau să treacă pe lângă mine iar eu n-aş fi putut să-i ajung. Începusem să dau mai puternic din mâini, c-un ultim efort am "vâslit" puternic de câteva ori şi aproape sărind din apă m-am întins spre ultimul delfin pe care l-am văzut la suprafaţă abia atingându-l cu vârful degetelor.
Delfinii şi-au continuat călătoria nestingheriţi pierzându-se în depărtare iar eu observând că litoralul practic nu se mai vede, am hotărât să mă întorc înapoi. Am venit direct la locul unde văzusem sclipirea, am ridicat-o. Era o bucată de sticlă, care probabil cândva era străvezie şi avea colţuri ascuţite. Acum era frumos şlefuită de valurile necontenite ale mării, netedă şi plăcută la atingere.
Dacă n-o vedeam în nisip - n-aveam să observ şi delfinii, n-aveam să-not până la ei şi n-aveam s-ating cu mâna unul din visele mele, aşa că am luat cele întâmplate ca un semn. Am luat şi bucata de sticlă cu mine, şi acum, peste un an, mi-am făcut din bucata asta de sticlă un... a se citi următorul articol (Medalion)...
Semne (un articol mai vechi)