Doar lampa cu glicerină îşi revărsa lumina în cameră. Era semi-întuneric. Undeva pe jos stăteau aruncaţi pantalonii obosiţi, a căror dungi abia se mai zăreau. Cămaşa albă cu mânecile răsuflecate – întinsă lejer pe marginea scaunului, iar cravata agăţată cu grijă la gâtul ursului de pluş.
Telefonul mobil se răcorea pe masă după nenumăratele discuţii scurte şi lungi din timpul zilei. Şi doar un colţ de cameră unde abia răzbătea un fir de lumină îmi servea drept refugiu. Întins pe-un fotoliu, am lăsat arma umană de culoare cenuşie să se recreeze, chiar dacă asta implica un torent imens de gânduri, planuri şi idei.
Era una din zilele celea. Da, cu siguranţă. Una din zilele când realizezi de dimineaţă că va fi o zi care-ţi va reuşi, ca apoi să te convingi c-aşa şi a fost, cu toate eşecurile ei. Iar la sfârşitul acesteia, în loc să fii extenuat de-atâtea probleme, ai încă şi mai multă energie, tot din cauza armei, deoarece ştii…
că nu ai stat… că ai făcut ceva… că ai Trăit această zi.