Unirea. Un cuvînt atît de des întîlnit în limbajul unioniştilor români, dar şi a oamenilor de rînd. Pentru unii reprezintă împlinirea firească a procesului de constituire a unui popor, pentru alţii reprezintă sensul existenţei sale pe pămînt, iar pentru alţii nu reprezintă decît o simplă unire teritorială.

În cazul poporului nostru, cuvîntul “unire” a fost şi mai este încă o situaţie problematică. Încă strămoşii noştri – tracii – au fost dezbinaţi. Primele generaţii de români la fel nu au reuşit să-şi formeze un stat unitar şi puternic. Cunoaştem doar mici excepţii, cînd a avut loc unirea acestui popor sub un singur stat: la 1600 sub Mihai Viteazul, şi la 1918. Unirea teritorială, pentru că acest lucru se are în vedere cînd rostim cuvîntul “unire”, este redată în cărţile de istorie ca fiind rostul existenţei noastrea ca neam, “idealul secular al neamului românesc”. Din păcate, o mulţime de români au fost complexaţi de fenomenul unirii, şi au înţeles scopul existenţei noastre ca neam doar din perspectiva unirii teritoriale. Iar acest punct de vedere este greşit, căci pe lîngă o simplă unire teritorial-administrativă, mai sunt o mulţime de lucruri importante de realizat pentru perpetuarea unui neam.

Unirea din 1918 a fost o consecinţă a înţelegerii sensului cuvîntului Unire. Ea a avut loc dar la nivelul politic, economic, şi social a existenţei românilor de atunci. Nivelul superior, sau spiritual, a rămas aproape intact. Au fost aspecte pozitive – toţi românii au încăput într-un singur stat, au fost posibile intensificarea legăturilor comerciale între provinciile româneşti, precum şi uniformizarea nivelului de trai. După cum am mai spus, la nivelul superior al existenţei acestui neam nu s-a întreprins mai nimic. Dat fiind că economia statului român se afla în mîinile comercianţilor de altă naţionalitate (în marea lor parte – jidani), pe plan economic a avut loc un jaf, o bătaie de joc faţă de ţăranul român, o secătuire a resurselor acestui pămînt. Acest lucru a atras după sine antipatia celor care au fost exploataţi (în marea lor parte ţărani) faţă de statul român. Iar această antipatie este resimţită şi azi, mai ales în mărturiile bătrînilor care au simţit pe pielea lor ce înseamnă exploatare jidănească.

Mai mult. Statul român de după 1918, care se mai numea în mod neruşinat “stat naţional” a impus o modernizare rapidă a societăţii române. A fost impusă o constituţie franţuească. Au fost împămînteniţi orice venetici, începînd de la maghiari şi terminînd cu jidovii. În societate au pătruns valori străine, iar oraşele au devenit deodată centre de propagare a valorilor străine. A fost impusă schimbarea calendarului. S-a impus politicianismul, iar valorile naţionale au fost ignorate. Astfel, Unirea din 1918 a eşuat, practic. În loc să contribuie la întărirea sentimenţului naţional, în loc să consolideze conşţitiinţa naţională a tuturor românilor, statul “naţional” de după 1918 a contribuit la decimarea, întrăinarea acestui popor de propriile valori.

Prin urmare, cuvîntul “unire” nu înseamnă doar o simplă unire teritorial-administrativă. Unirea unui popor nu se rezumă la unitatea politică, aşa cum a fost în 1918. O adevărată “unire” înseamnă şi unirea spirituală a unui neam, unirea sa într-un singur cuget, într-o singură simţire. Or, după 1918, pe teritoriul statului român nu a avut loc şi o unire spirituală între locuitorii săi.

Este greşită afirmaţia precum că “visul” milenar al poporului român a fost unirea într-un singur stat. Total greşit. Dacă ar fi fost acesta idealul românului din timpul lui Mircea sau Ştefan, acest lucru s-ar fi fost realizat încă acum 500 de ani. Altul a fost “visul” acestui popor de-a lungul veacurilor: mîntuirea. Pînă prin secolul XIX, adevăratul sens al existenţei românului a fost mîntuirea. Doar prin intermediul revoluţiilor liberale din secolul XIX, am importat un nou ideal: unirea teritorială. Aceasta reprezintă o formă fără fond, şi probabil din această cauză Unirea reprezintă pentru noi un eşec.

Trebuie să ne schimbăm rostul existenţei noastre, să ne întoarcem la adevăratul nostru ideal – mîntuirea. Cu atît mai mult că astăzi, fiecare om are cîte un ideal, ceea ce contribuie la fărîmiţarea noastră.

Ar fi o nebunie să contestăm importanţa unirii politice. Acesta este un aspect destul de important pentru asigurarea existenţei unui neam. Şi totuşi, nu este cel mai important. În esenţă, unirea va veni de la sine. Semnarea unui simplu act de unire a două state româneşti nu va fi atît de greu de realizat. Cel mai greu însă, va fi de realizat ceea ce nu ne-a reuşit de secole: unirea spirituală, unirea într-un duh a acestui neam. Iată spre acest tip de unire trebuie să aspirăm, iar generaţia actuală va juca un rol hotărîtor în acest sens.