Prin clasa a 5, cînd în pauze nu eram prea ocupat să-mi rup pantalonii sau să-mi trag de cosiţe colega, îmi tot fugeau ochii după o fetiţă pistruiata, josuță cu ochi căprui. Mi se părea o creatură tare interesantă, o studiam mai mereu şi deseori eram prins cu garda jos de către pici. Mie nu-mi plăceau pistruii, şi-mi blestemam în fiecare zi cei şase pistrui care după ceva vreme au devenit cinci, însă pistruii ei îmi plăceau.
Într-o zi cu soare, am pornit spre ea cu o buchet de flori de cîmp culese în grabă, şi cu o ciocolată în buzunarul stîng, văzusem în nu ştiu care film că pistruiatelor le place ciocolata. Habar n-am ce i-am spus, am recitat probabil vre-o poezie prinsă din zbor pe care acum nu mi-o aduc aminte, dar ştiu sigur că am rămas fără floricele şi fără ciocolată, mare … mare bucurie pe atunci…
Ştiu că idila n-a durat prea mult, cel mai probabil am înşelat-o inconștient, atunci cînd mi-au alergat ochii după alţi pistruii, alţi pantofiori roşii, alte creaturi pe care le găseam poate la fel de interesante. Domniţa în cauză era dintr-o clasă paralelă, timp de noua ani am învăţat într-o clădire, privirile noastre rar se întîlneau. Anul acesta am făcut a zecea împreună, o singură clasă de-a zecea, ne hîrjoneam în mare parte, rîdeam la prostioarele din trecut.
Nu m-a lovit brusc melancolia, regretele sau alte porcării sentimentale pe care chiar nu mai trebuie să le mimez. Am dat cu cîteva zile în urmă, printr-o ladă mai veche de pantofi de “Caietul meu de amintiri” în care stăteau aşezate cu grijă două bileţele cu buchii atent mâzgălite pe hîrtie verde, am văzut pînă şi un “Te iubesc” în colţul paginii şi multe inimioare desenate neproportional. Ete asta iubire puerilă…
©2010 Disperatul. All Rights Reserved.
.