Orice bunică adevărată are câte o lădiță fermecată. Un loc privat unde păstrează amintirile. Nu obișnuiește să le facă publice cu una cu două și chiar dacă le face, întotdeauna rămâne un loc pentru un gram de mister. Sau le preface după placul ei, în dependență dacă e zi cu soare sau zi ploioasă. Nu se știe niciodată cu bunele astea. Așa e felul lor.
Îmi amintesc cum mama mare (îi zicem „mama”) închidea castraveții la murat. Niște borcane mari de sticlă îmbrăcate în straie din viță de vie. Castraveții erau ridicoli – o mare familie de prizonieri politici. Unul ca unul. Toți tăceau îmbufnați ispășindu-și sorocul. Când erau scoși din nou la libertate nu mai păstrau nimic din amintirile verii. La drept vorbind, nici amintirile nu le serveau la nimic. Pozele vechi din lădița mamei mari semănau leit cu acești castraveți murați. Necunoscuți îmbrăcați altfel decât de obicei, pironind cu privirea obiectivul. Doamnele așezate, domnii în picioare, copiii în brațe. Apoi se petrecea o vrajă – bunica începea să povestească și castraveții își aminteau gustul verii. Brusc nu mai erau castraveți, ci erau Domnica, nana Hanea, tătuca Tudos…
N-ai să mă crezi, dar povestea asta nu e nici despre bunici, nici despre castraveți. Este despre un pictor chinez, na!
Îl cheamă Xiaogang. Zhang Xiaogang.
Din motive lesne de înțeles, chinezilor le iese mai bine pictatul decât scrisul. Zhang Xiaogang pictează fotografii. Îmbrăcați altfel decât de obicei, cu ochii pironiți în obiective, personajele lui Xiaogang sunt false și adevărate în același timp. Arată la fel – exact ca și castraveții murați din borcanele mamei mari, dar ochii… ochii deschid portițe spre alte lumi.
Cine e? Are un nume? De-a cui e? Ce-a pățit? Unde se află acuma? Mai e în viață?
Efectul de masă, culorile gri accentuează starea suprarealistă a lucrurilor. Revoluție culturală, dom’le! Oamenii ăștea nu mai sunt printre noi. Sunt spirite.
Colecția de castraveți murați a lui Zhang Xiaogang se numește „Linia sângelui”. Un arbore genealogic ficțional. De altul n-avem.
