Ce-i aia o prioritate, o știe orișicine: dintr-o listă de lucruri pe care ni le dorim, dar pe care nu le putem obține pe gratis (adică sin esfuerzo), celora care-s clasate pe primele locuri li se zice priorități.

Când am nevoie și de mașină și de apartament (iar bani e clar că nu-s) tre să aleg ce-i prioritar. La nivel personal e simplu, când însă ridicăm problema la nivel național lucrurile se complică. Bugetul, ca să zic așa n-are bani și de mașină și de apartament, însă miniștrii tind să facă abstracție de acest lucru. O cutumă arhicunoscută este să se ridice rând pe rând și să declame solemen: prioritar pentru Republica Moldova este educația /investițiile /infrastructura /cultura /protecția socială /sănătatea publică /nanotehnologiile /pensiile /salariile. Toate argumentele sunt bine închegate, fiecare invocă bunăstarea cetățeanului și integrarea europeană. Și mai departe ce?

Până nu demult mă alinam cu gândul că există o soluție la acest rebus și că dacă am aranja lucrurile într-o anumită ordine, am vedea cu ochiul liber care e „buba cea mare”, am declara-o prioritară și, conform regulei lui Pareto, care spune că 20% de rateuri se fac responsabili de 80% la sută din consecințe, ne-am juca doar cu ea. (Apropo, să verifice cineva dacă această regulă există pe undeva, se invocă des, dar nu i-am dat de urmă.)

Ei bine, fraților și, bineînțeles, surorilor – așa nu merge! Stabilirea priorităților nu este posibilă ca urmare a unei soluții tehnocrate; ea se coace în câmpul politic. Am discutat această afirmație cu funcționarii publici, care mi-au fost studenți săptămâna trecută în cadrul unui program de instruire și ei au prins foarte clar ideea. În lupta politică se lansează tot felul de idei și promisiuni. Poporul alege ale cui sunt mai adecvate. Mai ales dacă e vorba despre poporul american, francez, britanic, etc. Dar să lăsăm acest detaliu pentru mai târziu. Obama vine la putere în virtutea unui discurs, care scoate în evidență: costurile ocrotirii sănătății, reglementarea deficientă a sistemului financiar, politica externă defectuoasă. E logic ca aceste lucruri să devină priorități odată cu asumarea guvernării? E logic.

Dincoace de Prut lucrurile se complică nițel. Diferențele dintre platformele electorale ale partidelor sunt mai degrabă stilistice. Din analiza pe care a făcut-o Alexandru Culiuc la el pe blog acum un an în urmă am reținut că în programele respective nu se găsea nici urmă de doctrină: comuniști care pledează pentru liberalizarea economiei, liberali care se gândesc la majorarea salariilor. Toți spun mai mult sau mai puțin același lucru, iar diferențele principiale (cum alegem Președintele? ce fel de sistem administrativ punem la cale?) au fost abandonate în favoarea melanjului de coaliție. Nu e grav, căci doar Culiuc și poate încă câțiva ca el s-au documentat efectiv asupra programelor electorale. Criteriile de alegere a candidaților au fost încrederea în liderii politici și capacitatea acestora de a guverna. Inima și pântecul, mai puțin rațiunea. Avem ceea ce avem.

Prin urmare, ne confruntăm cu o dilemă. Dacă câmpul politic nu generează o coerență în privința priorităților „reale”, de unde facem rost de ele? Exercițiul pe care l-am practicat împreună cu grupul de funcționari publici cărora le-am predat cursul de Management Public a fost următorul: dintr-un articol decupat din Dilema Veche în care se făcea referință la un discurs de-al lui Van Rompuy, am propus să găsească repejor câte 5 priorități. Unii au găsit mai multe. Mă întreb ce-ar fi să repetăm acest articol pe baza „materialului autohton”. Oare ce-ar ieși prioritar? Religia în școli?

Concluzia celor expuse este că mecanismul de stabilire a priorităților este deficitar într-o democrație tânără. Când vom fi mai maturi (chiar așa – când oare?) vom diferenția mai facil forțele politice. Acum însă avem nevoie de documente precum Strategia Națională de Dezvoltare, care printr-un proces participativ amplu au menirea să contureze prioritățile noastre. Facem jobul politicienilor, dar trebuie să știm de ce-l facem. Nu fiindcă astfel de documente de politici ne vor aduce Pământul Făgăduinței, ci fiindcă altfel ne este imposibil să edificăm un consens social asupra la ceea ce este prioritar.