C. se căsătoreşte cu X. Ea spune că s-a gândit bine. Ea spune că nu ştie sigur dacă se căsătoreşte pentru că vrea să fie cu X şi numai cu X sau dacă o face din curiozitate, ca să vadă cum e. Oricum, C. operează deja în termenii ceia, pe care îi auzi pe la expoziţii de rochii de mireasă şi prin baruri când aştepţi singur şi tragi cu urechea pe alături, precum „cred că facem nunta la primăvară” sau „o să mă ceară în iunie”.

C. m-a întrebat de ce nu mă bucur şi de ce întreb insistent dacă e o glumă. Dar C. ştie de ce. Pentru că să îţi aparţii e cel mai important şi mai eliberator lucru.

Tipa roşcată de la nytimes punea o întrebare relevantă: când te transformi din „single” în „umarried”? De ce să fii single e aproape cool şi its a turn on până la un punct, iar după asta – dacă ai o tunsoare mai neinspirată sau treci de o vârstă – devii compătimită şi te transformi în unmarried. Eu cred că înăuntru nu se schimbă nimic. În ambele cazuri îţi aparţii. În ambele cazuri nu îţi modelezi emoţiile şi reacţiile după altcineva. În ambele cazuri ziua are 24 de ore şi în ambele cazuri nu aştepţi. Nimic. Un sms, un e-mail, cina, dejunul, week-endul împreună sau o perioadă mai bună pentru amândoi.

Nu e o chestie feministă. Cred că e important şi pentru femei şi pentru bărbaţi să fii al tău. Mai cred că e la fel de imposibil pentru ambii să aibă sentiment de apartenenţă în altă parte decât în ei înşişi. Altfel fiecare clipă de împlinire şi fericire „în doi” are dezastrul imprimat pe verso. Prietenii ştiu de ce.

Ideal ar fi să fie două lumi care nu se intersectează decât în câteva puncte. Şi punctele astea în mod cert să nu fie libertatea celuilalt şi în lumea lui absolut personală. Pentru că altfel – şi de cele mai multe ori e altfel, pentru că etica relaţiei ţine de inteligenţa afectivă care în general lipseşte multora – odată distruse aceste puncte de intersecţie, cista mori. Pentru că e spaţiul tău vital în care altcineva a presărat chestii. Şi structura acestui spaţiu vital se schimbă odată ce laşi pe cineva să se vâre acolo. Iar apoi acel cineva dispare.

2 chestii, deci: a) aiurea când doi oameni se intersectează în puncte interzise şi când ăsta este scheletul relaţiei lor. Aiurea ca senzaţie de neapartenenţă, ca obligaţie de recunoştinţă, ca sentiment de inseparabil invaziv. b) aiurea când după ce a) s-a întâmplat, unul dintre oameni dispare. Aşa funcţionează relaţiile aiurea: doi oameni invazivi care rămân împreună ca să nu moară.

„Soluţia” deci e să poţi fi single cu cineva. Pentru asta trebuie să poţi să devii nefrustrat. Să nu te vâri dincolo de limita etică, chiar dacă poţi şi ţi se permite. Oricât de tentant ar fi, să nu controlezi. Sa TE controlezi. Să continui să îţi aparţii.

Eu sper că C. va reuşi să fie single cu X. Sper că nu se căsătoreşte ca să evite b). Sper, pentru că nu ştiu cum sunt ei împreună. Şi mă gândesc că dacă se răzgândeşte (deşi pentru asta ar trebui chiar să se fi gîndit in the first place), exista întotdeauna varianta ca din single together, să devină unmarried together. Nuştiucum, sună mai bine decât married. Cista … married.