IMPLICAŢII ECONOMICE ÎN TRANSNISTRIA
Atunci când vorbeşti despre Moldova, vrei nu vrei, vorbeşti şi despre problema ei: Transnistria.
Această regiune, strămutată a-şi duce existenţa între Ucraina şi Republica Moldova, a devenit din ce în ce mai stresantă în cadrul relaţiilor externe ale Republicii Moldova. Însă nu doar pentru ea, ci şi pentru UE. De la 1 ianuarie 2007, problema Moldovei, şi, indirect, a Rusiei, a devenit şi a UE. De ce? Pentru că nici un stat nu îşi doreşte focar creator de probleme al hotarele sale, şi prin urmare, va acţiona pentru aplanarea sa.
Transnistria a devenit în ultimii ani, problema din ce în ce mai discutată în presa din vest. Au apărut mai multe articole în revistele de circulaţie internaţională, i s-au consacrat chiar si studii interesante.
Problema pare a fi luată în serios mai mult decât credem noi.
Numită şi „Gaura Neagră”, care produce toate tipurile de arme, convenţionale sau componente high-tech, Transnistria reprezintă o necunoscută pentru mulţi dintre noi, puţini ştim ce se face acolo, cum şi de ce. Aşa cum, probabil anticipăm, nimeni nu ştie prea multe, însă din ce este dat publicităţii ne putem forma o imagine de ansamblu. De exemplu, regiunea este utilizată pentru a se introduce carnea de pasăre adusă din SUA, pe piaţa Ucrainei şi a Moldovei cu un profit total de 700 EUR (950 USD) per tonă[1], rezultat în urma evitării supunerii normelor legislative.
Încercările de a soluţiona acest conflict nu a avut nici un succes. Motivele sunt lesne de înţeles, nu se vrea soluţionarea lui. Liderii de peste Nistru au legături strânse cu oameni de afaceri din Ucraina, Rusia ba chiar şi din Moldova, iar interesele lor economice vin în completarea celor politice ale altor actori. Logica mercantilistă prin excelenţă duce aceste acţiuni la comiterea multor aberaţii.
În această situaţie, Moldova trebuie să ducă o politică inteligentă. Pe limbajul comun ar trebui să împace şi lupul şi oaia – ceea ce este dacă nu imposibil, atunci foarte greu de realizat, însă pentru aceasta ea are nevoie de susţinerea internaţională. O soluţie viabilă ar veni şi din partea României, care fiind noul membru al UE, poate juca un rol decisiv în soluţionare conflictului de la hotarele Uniunii Europene. Ce este cel mai important Republica Moldova, este să nu scape ocazia de a-şi face noi aliaţi, iar respingerea lor nu reprezintă o soluţie.
În situaţia în care, multe din numele notorii de la Chişinău, atât de pe scena politică cât şi din afaceri, au interese deloc de neglijat la Tiraspol, situaţia se complică. Suntem în situaţia când starea de facto convine anumitor grupuri de interese, iar status-guo-ul actual – mai mult decât favorabil. Atunci când depinzi economic de ceva sau, în cel mai rău caz, de cineva, libertatea este îngrădită, iar avantajele economice, aparent, permanente astăzi, vor deveni o mare dezamăgire mâine.
Câştigurile materiale de care se bucură oamenii de afaceri implicaţi în reţeaua transnistreană, sunt semnificative. „Economia Transnistriei” are trei surse importante, care o ajută să „funcţioneze”. Conform raportului Crisis Group[2] prima sursă pentru economia transnistreană este formată din fostele întreprinderi sovietice, care sunt în stare de funcţiune şi astăzi. Printre acestea se numără combinatul siderurgic de la Râbniţa, care produce 60% din exporturile transnistrene, şi aproximativ 50% din impozitele totale ale republicii separatiste. Alte companii mari sunt: Sheriff, un lanţ de supermarket-uri şi staţii de petrol care este în continuă extindere. Sheriff a reuşit să se impună şi pe plan sportiv prin echipa de fotbal F.C. Sheriff Tiraspol, pentru care a construit şi primul stadion de fotbal conform standardelor UEFA de pe teritoriul Republicii Moldova. Alte unităţi economice sunt: Tirotex, întreprindere de producere a textilelor; Electromash – întreprindere de producere a diferitelor tehnologii automate; Kvint – întreprindere de producere a coniacului şi vinului, recent achiziţionată de Sheriff. Toate aceste companii îşi trimit produsele lor în ţările CSI, în Rusia, Ucraina şi Moldova, dar şi pe piaţa internaţională: Germania, Italia, SUA. Potrivit raportului CISR[3] “Transdnistrian Market and Its Impact on Policy and Economy of the Republic of Moldova”, aproximativ 1/3 din exporturile din Transnistria au ca destinaţie Germania şi Italia.
A doua sursă pentru existenţa economică a regiunii de peste Nistru o constituie “subvenţiile” ruseşti, directe sau indirecte. Aceste subvenţii vin de obicei sub forma tarifelor reduse pentru gazul natural „importat” din Federaţia Rusă. Cu toate acestea regiunea separatistă a reuşit performanţa de a acumula o datorie de peste un miliard USD, însă nimeni, se pare, nici nu discută despre această datorie, atât de mult ca despre datoriile lunare ale Moldovei. De fapt, autorităţile ruseşti rareori cer achitarea acestei datorii.
O a treia sursă majoră a veniturilor o constituie formele de re-export, practicate pe larg de către agenţii economici de peste Nistru. Schema după care operează aceştia este următoarea: bunurile ajung în Odesa sau Illichivsk, cu destinaţia finală – Transnistria, astfel evitând taxele vamale impuse de vama ucraineană. Mărfurile sunt transportate, de obicei, pe cale ferată sau pe cale rutieră. Ajunse în Transnistria ele sunt re-exportate în Ucraina sau Moldova. Deoarece re-exportul este realizat în mod ilicit (prin locuri nesupravegheate, sau prin mituirea autorităţilor vamale), taxele vamale şi TVA sunt evitate, generând profituri enorme. Conform serviciului de monitorizare a hotarului moldo-ucrainean al UE, doar introducerea ilegală a cărnii de pasăre ar provoca pierderi părţii ucrainene de peste 35 milioane EUR în 7 luni.
O altă sursă de venit, însă nu atât de bine studiată, este producţia de arme (mai exact piese pentru arme şi muniţii), care generează încasări importante la bugetul de „stat”. Producţia fostelor întreprinderi sovietice, care activează şi în prezent, este destinată întreprinderilor mari de asamblare din Ucraina şi Rusia. Privatizarea companiilor de stat a constituit o altă sursă de venit, de exemplu compania Kvint a fost vândută companiei Sheriff cu 26 milioane USD, potrivit presei locale din Tiraspol.
Vedem că surse de venit există, aşa cum sunt ele legale sau ilegale. Veniturile rezultate de pe urma schemelor ilegale determină un preţ cu mult mai mic al mărfurilor comercializate, şi atunci când un afacerist îşi pune problema de unde să-şi ia materia primă, atunci un factor important îl constituie costul de achiziţionare. Atunci când costul este destul de mic încât să merite efortul de a evita obligaţiile vamale, atunci sigur se va recurge la astfel de practici. Naivitatea nu ar trebui să ne priveze de la o judecată logică, că şi în vest se încearcă eschivarea de la plata impozitelor, însă e cu mult mai greu să reuşeşti că în „paradisul fiscal” transnistrean.
În prezent ar trebui să se pună pe primul plan contracararea efectelor negative cauzate de practicile agenţilor economici, descrise mai sus, dar metodele care ar putea fi utilizate nu pot fi identificate în acest mic articol. Aşa cum m-am exprimat şi mai sus, soluţionarea acestui conflict depinde foarte mult de reala cooperare a mediatorilor, şi de existenţa efectivă a dorinţei de a se pune capăt acestor situaţii. Până în prezent, dorinţa efectivă nu a părut a fi constantă nici pe malul drept, nici pe malul stâng al Nistrului. Atunci când ea va fi constantă şi prezentă la toate nivelele, atunci mai putem vorbi de o soluţionare reală a acestei situaţii. Până atunci vom citi rapoarte peste rapoarte despre schemele încurcate care caută evitarea legislaţiei, având un jucător central – Transnistria.
[1] A thaw in the river, The Economist, 19 aprilie 2007
[2] Moldova’s Uncertain Future, Crisis Group Europe Report
[3] Centrul de Investigaţii Strategice şi Reforme
Această regiune, strămutată a-şi duce existenţa între Ucraina şi Republica Moldova, a devenit din ce în ce mai stresantă în cadrul relaţiilor externe ale Republicii Moldova. Însă nu doar pentru ea, ci şi pentru UE. De la 1 ianuarie 2007, problema Moldovei, şi, indirect, a Rusiei, a devenit şi a UE. De ce? Pentru că nici un stat nu îşi doreşte focar creator de probleme al hotarele sale, şi prin urmare, va acţiona pentru aplanarea sa.
Transnistria a devenit în ultimii ani, problema din ce în ce mai discutată în presa din vest. Au apărut mai multe articole în revistele de circulaţie internaţională, i s-au consacrat chiar si studii interesante.
Problema pare a fi luată în serios mai mult decât credem noi.
Numită şi „Gaura Neagră”, care produce toate tipurile de arme, convenţionale sau componente high-tech, Transnistria reprezintă o necunoscută pentru mulţi dintre noi, puţini ştim ce se face acolo, cum şi de ce. Aşa cum, probabil anticipăm, nimeni nu ştie prea multe, însă din ce este dat publicităţii ne putem forma o imagine de ansamblu. De exemplu, regiunea este utilizată pentru a se introduce carnea de pasăre adusă din SUA, pe piaţa Ucrainei şi a Moldovei cu un profit total de 700 EUR (950 USD) per tonă[1], rezultat în urma evitării supunerii normelor legislative.
Încercările de a soluţiona acest conflict nu a avut nici un succes. Motivele sunt lesne de înţeles, nu se vrea soluţionarea lui. Liderii de peste Nistru au legături strânse cu oameni de afaceri din Ucraina, Rusia ba chiar şi din Moldova, iar interesele lor economice vin în completarea celor politice ale altor actori. Logica mercantilistă prin excelenţă duce aceste acţiuni la comiterea multor aberaţii.
În această situaţie, Moldova trebuie să ducă o politică inteligentă. Pe limbajul comun ar trebui să împace şi lupul şi oaia – ceea ce este dacă nu imposibil, atunci foarte greu de realizat, însă pentru aceasta ea are nevoie de susţinerea internaţională. O soluţie viabilă ar veni şi din partea României, care fiind noul membru al UE, poate juca un rol decisiv în soluţionare conflictului de la hotarele Uniunii Europene. Ce este cel mai important Republica Moldova, este să nu scape ocazia de a-şi face noi aliaţi, iar respingerea lor nu reprezintă o soluţie.
În situaţia în care, multe din numele notorii de la Chişinău, atât de pe scena politică cât şi din afaceri, au interese deloc de neglijat la Tiraspol, situaţia se complică. Suntem în situaţia când starea de facto convine anumitor grupuri de interese, iar status-guo-ul actual – mai mult decât favorabil. Atunci când depinzi economic de ceva sau, în cel mai rău caz, de cineva, libertatea este îngrădită, iar avantajele economice, aparent, permanente astăzi, vor deveni o mare dezamăgire mâine.
Câştigurile materiale de care se bucură oamenii de afaceri implicaţi în reţeaua transnistreană, sunt semnificative. „Economia Transnistriei” are trei surse importante, care o ajută să „funcţioneze”. Conform raportului Crisis Group[2] prima sursă pentru economia transnistreană este formată din fostele întreprinderi sovietice, care sunt în stare de funcţiune şi astăzi. Printre acestea se numără combinatul siderurgic de la Râbniţa, care produce 60% din exporturile transnistrene, şi aproximativ 50% din impozitele totale ale republicii separatiste. Alte companii mari sunt: Sheriff, un lanţ de supermarket-uri şi staţii de petrol care este în continuă extindere. Sheriff a reuşit să se impună şi pe plan sportiv prin echipa de fotbal F.C. Sheriff Tiraspol, pentru care a construit şi primul stadion de fotbal conform standardelor UEFA de pe teritoriul Republicii Moldova. Alte unităţi economice sunt: Tirotex, întreprindere de producere a textilelor; Electromash – întreprindere de producere a diferitelor tehnologii automate; Kvint – întreprindere de producere a coniacului şi vinului, recent achiziţionată de Sheriff. Toate aceste companii îşi trimit produsele lor în ţările CSI, în Rusia, Ucraina şi Moldova, dar şi pe piaţa internaţională: Germania, Italia, SUA. Potrivit raportului CISR[3] “Transdnistrian Market and Its Impact on Policy and Economy of the Republic of Moldova”, aproximativ 1/3 din exporturile din Transnistria au ca destinaţie Germania şi Italia.
A doua sursă pentru existenţa economică a regiunii de peste Nistru o constituie “subvenţiile” ruseşti, directe sau indirecte. Aceste subvenţii vin de obicei sub forma tarifelor reduse pentru gazul natural „importat” din Federaţia Rusă. Cu toate acestea regiunea separatistă a reuşit performanţa de a acumula o datorie de peste un miliard USD, însă nimeni, se pare, nici nu discută despre această datorie, atât de mult ca despre datoriile lunare ale Moldovei. De fapt, autorităţile ruseşti rareori cer achitarea acestei datorii.
O a treia sursă majoră a veniturilor o constituie formele de re-export, practicate pe larg de către agenţii economici de peste Nistru. Schema după care operează aceştia este următoarea: bunurile ajung în Odesa sau Illichivsk, cu destinaţia finală – Transnistria, astfel evitând taxele vamale impuse de vama ucraineană. Mărfurile sunt transportate, de obicei, pe cale ferată sau pe cale rutieră. Ajunse în Transnistria ele sunt re-exportate în Ucraina sau Moldova. Deoarece re-exportul este realizat în mod ilicit (prin locuri nesupravegheate, sau prin mituirea autorităţilor vamale), taxele vamale şi TVA sunt evitate, generând profituri enorme. Conform serviciului de monitorizare a hotarului moldo-ucrainean al UE, doar introducerea ilegală a cărnii de pasăre ar provoca pierderi părţii ucrainene de peste 35 milioane EUR în 7 luni.
O altă sursă de venit, însă nu atât de bine studiată, este producţia de arme (mai exact piese pentru arme şi muniţii), care generează încasări importante la bugetul de „stat”. Producţia fostelor întreprinderi sovietice, care activează şi în prezent, este destinată întreprinderilor mari de asamblare din Ucraina şi Rusia. Privatizarea companiilor de stat a constituit o altă sursă de venit, de exemplu compania Kvint a fost vândută companiei Sheriff cu 26 milioane USD, potrivit presei locale din Tiraspol.
Vedem că surse de venit există, aşa cum sunt ele legale sau ilegale. Veniturile rezultate de pe urma schemelor ilegale determină un preţ cu mult mai mic al mărfurilor comercializate, şi atunci când un afacerist îşi pune problema de unde să-şi ia materia primă, atunci un factor important îl constituie costul de achiziţionare. Atunci când costul este destul de mic încât să merite efortul de a evita obligaţiile vamale, atunci sigur se va recurge la astfel de practici. Naivitatea nu ar trebui să ne priveze de la o judecată logică, că şi în vest se încearcă eschivarea de la plata impozitelor, însă e cu mult mai greu să reuşeşti că în „paradisul fiscal” transnistrean.
În prezent ar trebui să se pună pe primul plan contracararea efectelor negative cauzate de practicile agenţilor economici, descrise mai sus, dar metodele care ar putea fi utilizate nu pot fi identificate în acest mic articol. Aşa cum m-am exprimat şi mai sus, soluţionarea acestui conflict depinde foarte mult de reala cooperare a mediatorilor, şi de existenţa efectivă a dorinţei de a se pune capăt acestor situaţii. Până în prezent, dorinţa efectivă nu a părut a fi constantă nici pe malul drept, nici pe malul stâng al Nistrului. Atunci când ea va fi constantă şi prezentă la toate nivelele, atunci mai putem vorbi de o soluţionare reală a acestei situaţii. Până atunci vom citi rapoarte peste rapoarte despre schemele încurcate care caută evitarea legislaţiei, având un jucător central – Transnistria.
[1] A thaw in the river, The Economist, 19 aprilie 2007
[2] Moldova’s Uncertain Future, Crisis Group Europe Report
[3] Centrul de Investigaţii Strategice şi Reforme
Sursa
2007-08-22 18:29:43