Dacă m-am tot întrebat cum (se face că) rezistă unii în cloaca asta cu nume de țară, inapţi pentru răzvrătire, dar mereu răstindu-se de pe poziţii oarecum reacţionare (există şi un tradiţionalism al mizeriei) la cei care ”numai se lamentează şi nu pun mâna” (să ce?), amenințându-le (lor, inapților) cursivitatea dulcelui chin al sevrajului... Ei, tranchilizaţii, susțin că  rezistă "văzându-și de treabă". Eu zic că, de fapt, dorm, dorm profund, narcotizați temeinic cu minciuni încă de mici copii. Pace lor, aşadar! ”Totul poate fi îndurat - ne asigură H. Miller - dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, ennui - în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.”
Îmi propun (iarăși!) să mă abțin de la bârfele de birou. Rememorarea lor, acasă, mă otrăvește. Nu-mi fac deloc cinste. Însă, la birou, mă abandonez lor cu vulgară artă. Împroșc în toate direcțiile ca un țap măcinat de ideea insuportabilă propriului insucces. Unul dintre les ”M'as-tu vu”.
Dacă mi-aș putea înfrâna mai bine ciuda asta că altul are, că altul primește înaintea mea, în detrimentul meu...
Nu știu ce este afară! Între afară și mine cade, în fiecare seară, perdeaua asta verde. Aud lătrat de câini, ghicesc că trebuie să fie câini plicticos de ordinari; câini din vecini. Bătrâni. Însă, cu adevărat, ceea ce se petrece afară îmi scapă întru totul. Poate fi (ceea ce aud) o coloană sonoră încropită, pusă în mod repetat, în cinstea mea, la megafoanele crepusculului. O înscenare audio menită să simuleze exterioritatea.
Drept e că mi se întâmplă des, suspect de des, să visez diavolul, care poate să se ascundă în detalii, cum ar fi un număr de-al său, de necitit, de nepronunțat, sau în dosul unor dorințe personale - abia camuflate. Diavolul știe, pesemne, să-mi dăruiască cea mai palpabilă falsă impresie a independenței. El  te poate face domn și neatârnat de alții, dar simbriaș lui și numai lui.
Toate rădăcinile mi-s prea adânc înfipte în casa asta. Mă preschimb pe dată într-un simptom ambulant, când întrezăresc cât de vaga perspectivă de-a locui în altă parte. Până și consistența pielii mi-e alta. Iat-o: irascibilă, se dezhidratează, se descuamează sau, dimpotrivă, se îngrașă, întorcându-mă în câteva ore la vârsta adolescenței. Acneea dă bine, măgulește, de la niște ani în sus. Abate puțin atenția de la firele albe și de la crestăturile de expresie dintre sprâncene.
Câtă vreme perdeaua mea verde va continua să cadă la șase ale serii peste fereastră, despărțindu-mă de afară, diavolul se va mai strecura în visele mele cu propuneri (concrete sau aluzive) de-a mă ”preamări”. Mare și netributar semenilor. Eu - stăpân pe mine. El - stăpân peste dorințele mele. Diavolul se ospătează cu dorințele mele. Are mereu la îndemână gadget-uri și alte... cărți pe care mă ajută să le ”merit”, să le obțin.