Acest post la care am ajuns prin acest post m-a făcut sa ma gândesc la fişti care de vreo … X timp? mi-au ocolit confortabil creierul. Pentru momentele de confort în care m-am cocolit în acest timp am un antidot la care nu apelez. Dar el este.
Şi astăzi acel post mi-a amintit.
Mergeam prin parc, pe la 9:30 seara, prin noiembrie 2007 şi împrejur erau frunze şi bătea vântul şi eu râdeam singur(ă). Fix în toracele meu era o cană mare cu ceai care aburea şi la un moment dat pe aleea ceea oblică mi-am spus că dacă o să am vreodată dubii că am iubit, să-mi amintesc de acel moment şi să nu am mai dubii.
