In continuare, scurte poezii la tema: Ce prost esti, Andrei!
*Nu va voi spune TOT adevarul despre Andrei Bolocan. Si nici nu merita sa-l stiti. Nu ma voi avanta in autopsii literare. Ele mereu dezamagesc. Si plictisesc, biensur. Nu scriu despre si pentru paduchi. Nu ma voi, si nici nu va voi. Exista poate, numai un singur om, pentru care aceste randuri, cu’adevarat conteaza. Tin sa repet, UN SINGUR OM, pentru care ceea ce scriu acu, nu e nici postare pe blog, nici experiment intelectual major al vietii. Un singur om, care, peste ani de zile, istovindu’si memoria plina de forme si categorii, va gasi izvorul din care sa bea, va gasi definitia linistitoare, apocalipsa somnului adanc si pur. Si pentru ca toate astea, chiar si atunci vor trebui sa aiba un nume, li se va spune Andrei Bolocan.
*Putini dintre voi au reusit sa intre vreodata in cotloanele amintirii. Putini dintre voi au reusit sa se zideasca in afara zilelor noptilor calendarelor. Vietii. In afara vietii. In afara limitelor… putini dintre voi nu stiu ce’i aia penibil.
*Penibil? ce’i aia? Felul meu de’a fi, exact. Penibil e cuvantu care i’a forma fruntii mele, atunci cand, dupa O NOAPTE de sinika la CINEVA acasa, cobor strazi precum kogalniceanu-sfatu tarii-sciusev si uit ca…
*Azi voi scrie pe blog. Cu’acest gand m’am trezit dis de dimineata dar tot cu el am si adormit imediat.Pentru ca, in mod evident, dimineata se doarme. Dimineata se doarme! Ca si ziua de altfel. Ca si seara. Ca si viata. Ca si calul. Se doarme, doamnelor si domnilor! – iata raspunsul care va potoli “de ce”-ul alinei stoianov, iata “pentru că”-ul care face praf toti pritenii tai eskimosh la care’ti indrepti okii atunci cand esti jos jos jos. (google vs damien)
*v’am mai spus’o. Acest blog este un experiment. Si chiar daca experiment si experienta sunt doua lucruri diferite, ceea ce (urmeaza sa) cititi aici e monumental. E apocalyptic. E adevarat.
*Ani in urma, eu am cerut sa mi se dea o tara. O tara noua, in care ea vine mai des decat doar de craciun… eu am cerut sa mi se contruiasca un orash nou. Orashul M.D.F.E.B. care va sa shtie putin mai mult decat trei sau patru seri in care sa ne iubim necontenit, necontenit, necontenit.. in oglindirile unor lingurite de ceai, alaturi de ochii trishti ai celor putrezi, guralivi.. eu am cerut calendarul in care sa incapa neduratele noastre despartiri… eu mi’am permis despre toate astea sa scriu. Eu toate astea LE TIN MINTE! Pentru mine amintirile nu mai sunt o ghilotina. EU AM DEVENIT AMINTIRE. Da, nikita, eu sunt ceea de ce’mi aduc aminte.
*scriu toate astea nu doar pentru ca Natalia Tofan si multi alti arbitri ai elegantei deja s’au plictisit sa citeasca, ci pentru ca vreau sa vad in cateva saptamani luni zile cum ma voi ceti pe mine insumi.. vreau sa vad ce mi se va fi intymplat, intrucat acum sunt ca niciodata subiectul unui patetic determinism care nu ma lasa sa dorm in liniste pina la orele amiezii.
Tre sa unu. Tre sa doi. Tre sa trei. Dar Nu cred ca imi va iesi. De fapt trebuie sa cred ca’mi va ieshi. De altfel nu merge. De altfel sunt mort. De sinucidere nici nu poate fi vorba – sunt dator o groaza de bani celor din jur sh nu cred ca e o solutie sanatoasa.
Nu mai vorbersc cu nimeni asa cum obisnuiam. Nu mai pot fi sincer. Mi se pare o povara absolut nenecasara economic de a fi sincer si de a ma deschide cuiva care oricum e departe de metafora mea.
Ma tot ascund de mine. Nu pot sa ma vad. Mi’e lene sa ma trezesc din myzga. Acum, nici nu mai traiesc macar cu trecutu. Mise pare irosit deja in paginile acelor putine scrieri pe care am avut ridicola darzenie sa le dedic cuiva.
Dar oricat de prost as fi – culmea e ca imi dau seama si nu’mi pot face nimic.
eu mie insumi imi lipsesc. Ah si cat de tare as vrea sa fie asta SEMNUL ca iata vine o schimbare, ca e necesara o schimbare, ca tre sa fac ceva din mine, cu mine, prin mine sa mi te vars, ca si atunci in fata liftului. Ca si atunci. Asta imi va epitaful. Niciodata nu am shtiut un astazi, sau un maine – intotdeauna sunt un ieri.. ascuns, incatusat, plans mult prea putin. Aber wie Shade…
*Cred ca as vrea sa mai scriu ceva. O carte poate. O carte in care sa ma explic definitiv, in care “lucrurile care nu se spun” sa se spuna cu adevarat. Vreau sa scriu ceva care sa nu mai fie literatura. Vreau ca citindu’se, cuvintele mele sa nu starneasca zambete, uimire, plictis, mila, puiimei.. nu. Vreau ceva mult mai inalt. Orgasmic de inalt si de nedefinit care sa o bata in cuie, si dupa asta gata. Capitulez.
Vreau sa ma lamuresc. Vreau sa va lamuresc.
Nu am iubit pe nimeni nicodata. Toata viata nu am facut decat sa omor in mine inimi, batai de àripi, uneori chiar si amintiri – dar cu totii shtim ca pe alea le omori cel mai greu.
Niciodata nu am putut duce un lucru pina la capat. Eu sunt facut pentru jumatatile de masura – degeaba ma tot vaicaream, scotandu’mi ashii de sub maneca – nu merit nimic mai mult decat ceea ce am de fapt.
N.B.! Toate astea mi le spun in gand in timp ce fac dragoste, pentru ca de altfel termin prea repede. Or, amanta mea e o nesatioasa care nu vrea sa stie de PCT.
De pe acoperishul lumii, tavalindu’ma de ras,
