am un prieten care mo zaibit. mai multi de fapt, dar aista mo zaibit prin cat de plictisitor a devenit in felul sau de’a fi. in insistenta sa de a fi asa. intro oarecare schimbare interioara, in care el a uitat ca ”prikoalele vin..prikoalele se duc”. in faptul ca a uitat ca mai sunt carti de citit; mai exista visuri.
presupun ca noi toti devenim plictisitori intro oarecare zi, dar asta nu inseamna ca prietenul meu nu ma zaibit. sau ca pe mine nu trebuie sa ma doara faptul ca ‘apa trece, pietrele raman’ vorba poetului. sau ca prietenul meu, cititor si el din cand in cand a acestui portal, o sa aiba aceasi reactie (asteptata, previzibila, banala) dupa lectura asta plictisitoare. un zambet schimonosit, un ‘pizdetz’ si acelasi val de ‘nime blea nu ma intelege’. prietenul meu, vedeti voi, este un ‘geniu nerecunoscut’. sau nedevenit.
presupun ca noi toti ne credem, mai devreme sau mai tarziu, ‘genii’. VD, alt prieten de’a meu, cand se trezeste dimineata, simte si el un gust amariu un gura. prietenii stiu de ce. si el tot. ca si neimplinutul de mai sus, acest ‘geniu’ tot nu e inteles.
Moldova, in general, e o tara plina de ‘genii’ neintelesi. care ca si eroii lu Karinthy incearca sa vorbeasca limbi neintelese chiar cand au certitudinea ca nu sunt intelesi. Lor le plac hotelurile si stergarele albe, moi, schimbate in fiecare zi. ei le pizdesc la sfarsit de ‘conferinte’ si nu au remuscari. ei au argumente puternice pentru a nu avea remuscari si, iarasi, ca si eroii lu Karinthy, ei urmaresc revolutiile de pe acoperisuri, criticandu-i pe toti cat de neorganizati, inculti si violenti sunt. dupa care mai fumeaza o tigara.
eu tac si continui, la miez de noapte, sa ma cert cu vanzatorii de carti despre profetul lui Gibran. vedeti voi, vanzatorii nocturni de carti nu se cred genii. ei sunt sinceri si simpli. ei nu sunt postmodernisti, creativi, cu har-de-la-dumnezeu si cu convingerea ca ar fi ‘neintelesi’.
adieu people d’Orphalese.
