Niciodată nu am simţit atîta aer în pieptul meu, aveam impresia că o să pier sub povara drogului care mă ţine în viaţă. Mă aflăm în lumea mea şi totuşi senzaţii ciudate îmi antrenau simţurile, pentru prima oară eram paralizat de necunoscut. Nu ştiu sigur cum o zarisem, însă o fixasem cum privirea şi impulsuri grozave îmi făceau tîmplă să zvîcnească asemeni unui individ aritmic. Nu ne mai întîlnisem pînă acum, eram mult prea adîncit, mult prea alert să nu mă dau de gol şi treceam nepăsător pe lîngă. Timp de cîteva secunde o privisem fără să respir, aveam impresia că eram cît un fulg şi mă pliam disperat să evit suflarea vintului. Pentru prima oară nu vroiam să plec, îmi era bine aici, alături de cineva care mă făcea zîmbesc. Am început să o analizez, făceam abstracţie de paşii apăsaţi care făceau găuri în puterea mea de concentrare, nici ch iotele false nu mă deranjau, încercam să-mi dau seamă cum ea reuşeşte să supravetuiasca într-o lume atît de mare, pe cînd eu mă dezmembrez subtil.
Nu mă mişcam, căci pentru prima data vedeam cum o făptură cît un grăunte escalada un obstacol în care piciorul meu avea nenorocul să se afle, şi nu-i păsa de nimeni şi nimic. Ea mă vedea ca un obstacol, eu o vedeam ca pe o minune. Nu m-am mirat cînd priviri curioase au reacţionat într-o manieră aparent ciudată la rîsul meu morbid. I-am mulţumit şi împleticit mi-am continuat drumul spre valea în care morile nu dorm niciodată.