Viaţa fiecăruia dintre noi s-a transformat într-o continuă goană după drepturi. Omul contemporan nu are alt ideal în viaţă decît acela de a dispune de cît mai multe drepturi din partea statului. Cu toţii vrem drept la liberă exprimare, drept la alegere, drept la liberă asociere, drept la proteste, drept de vot (de parcă dreptul său ar avea vreo putere de decizie).
Gîndirea omului de astăzi, trăirea interioară a acestuia, nu se rezumă la nimic altceva decît la cerşirea drepturilor. S-a ajuns chiar ca eficienţa unui stat să fie apreciată după cantitatea de drepturi pe care i-o acordă cetăţeanului: “cu cît sunt mai multe drepturi cetăţeneşti, cu atît statul este mai democratic”, cam la asta se rezumă gîndirea utopstă a unui individ contemporan.
Pentru cetăţeanul consumator de drepturi din zilele noastre, nu mai contează dacă politica statului este eficientă pentru realizarea interesului naţional, sau nu. Pentru el contează cantitatea privilegiilor pe care le are garantate în Constituţie. Cîtă sărăcie spirituală…
Constatăm că, cu părere de rău, moraliceşte românii de azi nu se mai aseamănă cu românii de acum un secol, de exemplu. Felul nostru de a fi s-a rezumat la un simplu ”consum de drepturi şi distracţie”. Într-atît molima modernizării a pătruns în sufletele noastre, într-atît am fost smintiţi de idei de genul “Libertate! Egalitate! Fraternitate!”, încît codul moral al acestui neam stă să se modifice ireparabil.
Românul adevărat niciodată nu a fost un consumator de drepturi. El a fost mai degrabă un exemplu de conştiinţă, care a ţinut ca mai întîi la respectarea obligaţiilor în cadrul societăţii. Şi doar mai apoi, dacă îi mai rămîneau puteri, îşi cerea drepturi sau privilegii. Prin asta se şi explică că istoria noastră nu a fost pătată de erezii gen: protestantism, renaştere, iluminism, etc.
Bravii oşteni ai voievozilor români îşi demonstrau vitejia şi devotamentul în luptă şi doar apoi cugetau la privilegii din partea mai marilor săi. La fel proceda şi ţăranul român – acesta dintîi lucra cu dragoste pămîntul, pentru ca doar mai apoi să guste din rodul muncii sale. La fel proceda românul creştin – acesta doar după un post lung de 7 săptămîni îndrăznea să guste din Sfînta masă de Paşti.
Din păcate, astăzi cu greu mai găsim astfel de comportamente. De ce? Pentru că legătura spirituală dintre noi şi strămoşi a fost ruptă articifial, iar în golul format s-au implantat noi concepţii: individualism, utilitarism, neobrăznicie, macheviealism, etc. Suntem într-o continuă goană după drepturi cu toate că ne eschivăm de la datoriile sfinte faţă de neamul nostru.
Aceste concepţii trebuiesc schimbate. Românii trebuie să revină la propria lor filosofie a vieţii. Să terminăm cu importurile de concepţii europene. Încercînd mereu să imităm prostiile din Occident (de genul “goanei după drepturi”) scuipăm în valorile acestui neam şi zădărnicim aspiraţiile de secole ale înaintaşilor noştri pentru desăvîrşirea idealului naţional. Dacă dorim să facem ceva bun pentru acest popor, ar trebui să începem de la reîntoarcerea la adevăratele valori. Fiindcă, o formă perfectă de organizare a unui stat, nu este statul în care individul are mii şi mii de drepturi, ci statul care îi cultivă cel mai bine dragostea pentru îndeplinirea datoriei sfinte faţă de Neamul său.
Cred că la acesată temă, următoarea expesie a lui C. Codreanu rezumă perfect felul în care ar trebui să gîndim fiecare: “Din petrecerile şi din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a cîştigat niciodată nimic. Din suferinţă totdeauna a ieşit ceva mai bun pentru el”.
Avem exemplul negativ al Olandei, ţară în care orice grup de deviaţi mintal au drepturi (chiar există şi un “Partid” al pedofililor). Ca urmare a politicii excesive d eliberalizare a modului de viaţă, poporul olandez prectic s-a transformat într-o turmă de consumatori, a cărei membri sunt total lipsiţi de identitate şi moralitate.
Din păcate, dacă nu se întreprinde nimic în cadrul poporului român, acelaşi lucru se va întîmpla şi cu noi. Vom deveni nişte “consumatori” de drepturi care vor călca peste amintirea şi valorile înaintaşilor săi. Nimic mai mult.
