to whom it may concern:
aşa şi nu am mai mers înăuntru, căci, nefiind nici tito, nici clamence, eu nu aveam ce căuta în acel hău al eclectismului. nu aveam de ce să’nşir unei gorile istorii despre prima zi de şcoală, despre nucul în valea căruia am băut prima „bancă de jin” iar frate’meu m’a ajutat să număr EXACT câte elicoptere se’nvârteau deasupra capului meu. 
o şi văd acum pe gorila aia batrână auzind’umi mărturiile despre cum mi’am omorât tatăl la bucătărie, despre maică’mea care încă nu a murit de atac de cord.
eu mai mult ca sigur NU vreau arhitectonică unitară, proustianism, gnostică postmodernă, nu vreau cuvinte grele sau dostoievschi citit în grabă, nu vreau ochii scârboşi ai unora care cred că fac literatura. literatura a terminat să se producă odată cu moartea lui shakespeare. restu e… e surogat, e implozie şi explozie laborios transformate în „căpşuni pe inimă”. de’ar şti cineva cât mă obosex măimuţărelile unor oameni serioşi, cu scaun la cap şi multitudinea de IMBOLDURI spre perfecţionare.
ca şi meursault, la unica şi ultima sedinţă de judecată la care i s’a întâmplat să asiste, mă aflu osândit de oameni „morali” şi „cumsecade” pentru abominabila mea înstrăinare, pentru că am încercat să scuip în „sentimente frumoase”, pentru că atunci când mă plictisesc – adorm, dar nu incerc să’mi trezesc careva noi facultăţi de cunoaştere. a lumii care mă’nconjoară în sens că. mai mult ca atât, această lume nu mă înconjoară, ea mi se bâţâie pe la picioare enervându’ma până la sânge.
Şi-n final, e bine să ştim. sunt lucruri din care nu mai poţi face literatură. momente din care nu mai poţi stoarce subiecte de roman.. momente în care tu eşti opera de arta, mereu schimbătoare, mereu convulsiva şi nestăvilită. nescriind nici un pas, nepăşind nici un gând. E mare păcat să crezi un artist sau un poet, şi e rară măiestrie să’l înţelegi, să’l primeşti aproape de tine ştiind că nu’ţi poate face nici un rău. Eu încă mă situez departe de lucruri ca bărbăţie, curaj, integritate, morală. şi nu am nici un drept să deschid gura. Viaţa mi se pare încă un ‚nu ştiu ce’. cât despre moarte… măntreb şi eu ca poetul, de unde să ştiu eu ce va urma după viaţă, dacă nici nu ştiu ce a fost înainte de ea? aşa şi nu am intrat la Clamence în acea ultimă noapte. am fost destul de puternic ca să uit toate acele pofte decrepite. da, răsăreau în faţa mea alte priorităţi. aveam o fiică pentru care trebuia să trăiesc o veşnicie, aveam un câine sătul de formule şi de sistematizări, aveam oglinzi care mă arătau mai nou ca niciodată, urlând de fericirea unei vieţi care are sfârşit.
am rămas cu un simpatic sentiment de satisfacţie că nu m’am ars degeaba, ca l’am lăsat pe camus şi pe restu, undeva acolo, înăuntru, de unde mi se hrănesc ochii cu iubire şi inima cu lacrimi, de unde nici o labă de gorilă nu’mi va putea şterge drumul înapoi, acasă.
