Mai întâi, eram mic şi zvelt, aşezat pe umerii lui Yura – lunganu din Ghidighici care m’a învăţat să cânt ! era vara afară. Atâta doar pot să vă spun despe timpul în care, din ochii mei negri-negri, cădeau toate aceste lucruri îndepărtate şi moi. Lucruri care mai târziu aveau să se numească lume.
Apoi am cântat în chiloţi semi-vechi, unei prietene. Cântece, în sens că. era seara târziu, iar urekile noastre nu erau făcute decât pentru sărut. Atunci vocea mea se prefăcu în buze şi limbă. Iar prietena mea – în iubită. Oare tu întradevăr iubeşti clipa aia împletită’ntre strune, pe care eu, vai! o aud şi mă tem s’o cred clipă?
Oare?
Iar azi, devenind sunet, am înţeles de ce maică’mea, atunci când eu cânt prea tare, (în baie în sens că) îmi spune : ”andrieş, se-aude.. tzşşş ..se-aude andrieş!”. La fel ca şi lacrima care nu poate strivi nici un fir de iarbă. La fel ca şi iarba. La fel ca şi calul. Eu, azi am devenit sunet.
