Nu am obiceiul să privesc la cei din jur. Sunt mult prea obosit să merg sau să mă lupt cu mulţimea de gînduri – în mare parte aberaţii (de aici şi titlul) care vor cu disperare să se facă auzite – şi se fac. Mie nu-mi explodează creierul, nu pentru că n-aş avea unul – deşi asta pare să fie unica scuză a colegei blonde la replicile mele perverse, ci pentru că nu am obiceiul să privesc la cei din jur, şi n-o fac.
Astăzi am trecut pe lîngă o gară auto. Pentru unii gara e motiv de fericire, pentru unii motiv de mai mare fericire, pentru mine e un muşuroi plin de trîntori cu replici în dialecte ciudate şi capul învăluit în fumul tutunului roşietic proaspăt aprins. Furnici agitate care aleargă una la alta cîrind în spate genţi cu motive în carouri, culori albastru-alb, asemeni cerului pe care îl priveşti năuc, cînd încercînd să eviţi să calci pe picior doamnă cu ochelari care te privea pe sub ureche, te împiedici şi muşti o gură de asfalt proaspăt. Poftă Bună!