Acum un an, într-o zi de luni, PMAN era neîncăpătoare pentru sute de tineri veniţi să aprindă o lumânarea în speranţa de a îngropa comunismul şi în semn de împotrivire faţă de regimul care se vroia instaurat cu de-a sila. Atmosfera era paşnică , tinerii scandau lozinic de speranţă, cântau imnuri aduse libertăţii şi făceau declaraţii înflăcărate despre schimbarea care se lăsa aşteptată. Toţi cei de acolo erau în dezacord cu rezultatele alegerilor din 5 aprilie, care dădeau comuniştilor o cotă parlamentară de neaşteptat.

A doua zi, la 7 aprilie, tinerii şi-au dat întâlnire în PMAN, o întîlnire care se anunţa paşnică, dar…se pare că cineva avea alt planuri cu acele sute de tineri veniţi să îşi revednice o altă soartă.

Venisem acolo după ore, eram cu alte câteva colege, ne-a adus curiozitatea, dorinţa de a fi parte a schimbării sau poate spiritul de turmă, care ştim bine că domină toată fiinţa umană, indiferent de gradul de intelect sau statutul social pe care îl ai. Preşedenţia era deja asediată, flăcări uriaşe străbăteau geamurile de la primul nivel, mulţimea forfotea, agiotaj pe străzi, telefoanele mobile erau un accesoriu inutil întrucât reţeaua fusese blocată. Tot felul de zvonuri au cuprins centrul capitalei, cineva spunea ca se îndreapta armata, alţii vorbeau despre snaipere pe clădiri… tot felul de mesaje care stârneau panica în rândul celor din Piaţă.

Tineri de diferite vârste, unii cu chip de liceeni, alţii cu feţe de kamikadze au pătruns barbar în sediul Preşedenţiei şi au fost parte a haosului. Îl sunasem într-un moment pe fratele meu, pe care îl pierdusem prin mulţime şi care mi- a declarat că stă în coadă ca sa intre în Preşedenţie. Uluită de acest fapt, panica a crescut şi mai mult, parcă şi astăzi mai simt un soi de frică când trec pe lângă aceste edificii.

Ştirile care au precedat aceste evenimente au fost îngrozitoare, violuri, morţi, maltrataţi fără număr şi azi mai răsună în urechi ştirile pe care le transmitea PROTV-ul.

În afară de acei tineri care au suferit de pe urma bătăilor, ştiu sigur că au fost victime ale atacurilor cu pietre şi zeci de poliţişti care areu în prima linie a baricadei, soţi şi taţi care nu făceau altceva decât să execute nişte ordine, pentru că asta le este meseria, să se conformeze unor cerinţe care li se solicită.

Astăzi, nu mai ştiu şi nici nu mai înţeleg ce a fost în acea  zi, cert este că o perioadă lungă de tot nu am dat prin PMAN, şi astăzi, trec foarte rar, e ceva în suflet care mă doare, îmi trezeşte frică şi panică, de aia mai bine ocolesc.

P.S. De fapt, ştiu ce mă doare, moartea lui Andrei Savciuc, vărul meu, care la Bucureşti a fost solidar cu tinerii de la Chişinău, care a luptat pentru o cauză nobilă, care a visat ca Moldova să devină un stat european, liber şi cu uşile deschise pentru tineri. Astăzi, Andrei nu mai este, iar dacă ar fi fost, cu siguranţă ar fi organizat un  miting de solidarizare cu Chişinăul, acolo la Bucureşti, unde viaţa i-a fost răpusă!