Visez nopţile, cum să-mi petrec zilele. Departe de Ea, Stă un copil ce muşcă dintr-un număr. Nu mai apuc să şuier. Trenul… Fuge unifom accelerat. Constat, Că lumea mă cunoaşte drept un disperat —————————————————— Şi număr şoapte, divizate în lăzi aşezate cîte 160 Nu mai apuci să treci, te zbaţi… Precum un parameci – înghiţit de val Cauţi interval, cînd Dorul şi Amorul, Se lasă intimidate de-o lovitură cu piciorul —————————————————— Laşi amprente, noţiuni abstracte desenate… Mâzgălind pe perete, scenariul perfect Nu te mai crezi defect – doar crezi în Ea. Afară-i frig, e o lume grea şi asta înspăimîntă O tot auzi cum cîntă, cu vocea ei cea blîndă…