Un caz local al represiunilor staliniste în anii 1940-1941 este cazul lui Anton Ursu, originar din satul Ruseştii Noi, Ialoveni. Se trăgea dintr-o familie de gospodari din localitate, şi a beneficiat de studii superioare la Chişinău. A fost frate vitreg cu Mitropolitul Gurie Grosul al Basarabiei. Acesta din urmă, născut în 1879 în satul Dănceni, pe atunci judeţul Chişinău s-a strămutat cu traiul în comuna Ruseştii Noi, unde Sofia, mama lui Gurie Grosul şi-a găsit alt soţ, fiindcă predecesorul murise.

       În anul 1901 se naşte Anton, fiul lui Gheorghe şi al Sofiei Ursu. Fiind frate vitreg cu Mitropolitul Gurie, a ales şi el o profesie religioasă. Se înscrie în 1927 la Şcoala de Muzică Bisericească din Chişinău. O absolveşte cu succes în anul 1930 şi începînd cu acest an lucrează ca dascăl la Biserica „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din satul său de baştină. Din mărturiile colectate de la consătenii mai în vîrstă, dar şi de la cele două fiice ale sale rămase în viaţă (Tamara şi Elena) am aflat că Anton Ursu îşi îmdeplinea cu onoare funţia de dascăl. Avea un glas foarte frumos şi era respectat atît de preotul satului, cît şi de enoriaşi. În acelaşi timp, se înscrie în rîndurile Partidului Cuzist (cu toate că unii bătrîni mai în vîrstă spus că ar fi fost legionar). Duce o intensă luptă pentru afiramarea idealului naţional printre săteni. Pe poarta sa chiar era pusă simbolul cuzist. Alături de o seamă de gospodari din sat, care de asemenea erau înscrişi în rîndurile cuziştilor, devine unul dintre cei mai respectaţi oameni din sat.

       Evenimentele din iunie 1918 îl prind pe acesta la baştină. Aflînd de venirea sovieticilor, decide să rămînă la vatră, cu toate că mulţi activişti de partid, funcţionari şi intelectuali din sat, chiar şi preotul, s-au refugiat peste Prut. A fost decizia sa de a rămîne acasă, cu toate că ştia bine ce îl aştepta. „Pe 15 august 1940, la nici două luni de la venirea sovieticilor, este chemat de către noua administraţie la „Selsovet”, îşi aminteşte Elena, fiica sa mai mică. În aceeaşi zi, este arestat şi închis la Chişinău. Din acea zi, nu s-a mai întors acasă. Peste un timp, a scris o scrisoare către soţie, în care îi cerea acesteia „nişte haine noi, fiindcă acelea vechi sunt zdrenţuite şi nişte zahăr, fiindcă aici ne hrănesc rău de tot” (din scrisoarea trimisă de Anton Ursu acasă). Cu toate că soţia a trimis cele cerute în cel mai scurt timp, coletul i-a fost întors înapoi, pe motiv că Anton fusese deja deportat. De atunci, nu s-a mai ştiut nimic despre el. Peste un timp, a ajuns acasă adeverinţa de moarte a sa, unde era indicată data de „21 august 1943, Republica Tatarstan”. Deci, Anton Ursu a fost arestat şi închis un timp la Chişinău, după care a fost deportat în Republica Tătară, unde a şi murit după 3 ani.

       Acesta este doar un caz local, din lungul şir al represiunilor care au avut loc în anii 1940-1941. Din amintirea dascălului de odinioară Anton Ursu nu au rămas prea multe. Despre el poţi afla doar de la bătrînii din sat şi de la cele două fiice ale sale care au rămas în viaţă. În rest, tînăra generaţie cam nu îşi cunoaşte trecutul, şi foarte puţini îşi dau seama ca atunci cînd îi spun fiicei sale „Bună ziua Elena Antonovna” îl pomenesc de fapt şi pe Anton Ursu.                                    

 

                                                                                    Diploma de absolvirea a Şcolii de muzică Bisericească (Chişinău, 1930)

                                                                      Mîntuitorul, pictat de Anton Ursu

                                      Certificatul de deces al lui Anton Ursu, în  care se specifică doar locul morţii, nu şi cauza.