În vara lui 1940, odată cu ruşinoasa părăsire a Basarabiei de către administraţia română, acest teritoriu este inclus în sfera de influenţă sovietică. Era de aşteptat că în Basarabia va avea loc “plătirea unor poliţe”. Arestările, represaliile, deportările şi alte forme de răzbunare folodite de sovietici au început încă din primele zile ce au urmat lui 28 iunie.

       În aceste condiţii, în Orhei, unul din oraşele ocupate de Armata Roşie, i-a fiinţă o organizaţie clandestină de opunere contra inamicului, numită “Majadahonda”… Era formată preponderent din elevi, studenţi şi cîţiva profesori, iar vîrsta medie a membrilor nu depăşea 19-21 de ani.  Dacă ţinem cont de vîrsta membrilor şi de denumirea organizaţiei, putem spune că acesta era o rămăşită a unei Frăţii de Cruce, care rămasă singură în faţa unui duşman atît de mare, încerca să se opună în măsura posibilităţilor. Cu toate acestea, în cartea dedicată acestor tineri, autorii nu fac nici o referire la posibilul “legionarism” al membrilor organizaţiei.

       În fine, citind acea carte am rămas impresionat de capacitatea de jertfă a tinerilor orheieni şi de entuziasmul cu care s-au avîntat în luptă. Voi publica în mai multe rînduri cîte ceva din istoria acestei orgnizaţii, istorie despre care cred că constituie un veritabil scenariu pentru un film istoric.

       Astăzi, voi începe cu răspunsul cîtorva membri ai organizaţiei în faţa anchetatorilor sovietici, cu puţin timp înainte de a fi ucişi, şi cu mărturia lui Oleg Frunză, unul din puţinii supravieţuitori ai acelui măcel.

INTEROGATORIU

ORHEI, 1941, febraurie 14

Anchetator superior al Secţiei judeţene Orhei a NKVD, sergent se securitate MOREV, l-am interogat pe CIOBANU Vsevolod:

EU, AVRAMOGLU Dumitru şi Alexeev Vladimir eram foarte buni prieteni şi învăţam tustrei la cursul II al Şcolii Pedagogice din Orhei. Aflîndu-ne în relaţii prieteneşti destul de bune, deseori ne împărtăşeam ideile şi gîndurile unul altuia. În timpul discuţiilor fiecare din noi îşi spunea părerea despre noua putere – cea sovietică, care cu părere de rău, şi-a început activitatea în teritoriul românesc ocupat nu prin istaurarea adevărului şi dreptăţii, ci arestînd mereu oameni nevinovaţi, care  aşteaptă reîntoarcerea României în Basarabia. Conform celor expuse, ne-am decis că a venit ceasul cînd trebuie să ne concentrăm puterile şi să începem lupta împotriva puterii sovietice, gîndindu-ne ce trebuie de întreprins în timpul cel mai apropiat, pentru ca locuitorii oraşului Orhei să ştie adevărul despre toate nelegiuirile comise de soviete…

…Mai tîrziu, analizînd părerile noastre, am ajuns la concluzia că trebuie să începem lupta inegală contra puterii sovietive în judeţ. Prima noastră acţiune împotriva regimului sovietic a fost răspîndirea foilor volante în oraş. Mai ales, în locurile văzute: lîngă clădirea NKVD, comitetul judeţean al partidului comunist, comitetul executiv sovietic şi la şcoala medie nr. Moldovenească. În aceste foi volante erai scrise următoarele lozinci:

„Sus Naţionalismul! Jos Komunismul!”

„Români din toate Ţările, Uniţi-vă! Căci ceasul eliberării va sosi în curînd!”

„Jos călăul Stalin!”

(dosar KNSS nr. 13645, pag. 69-71)

 

MĂRTURIILE

Lui Oleg Frunză, fost licean ilegalist, membru al oranizaţiei „Majadahonda”, unul din puţinii supravieţuitori ai gulagurilor staliniste (1940-1956).

„…Abia revenisem de la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chişinău, şi tata mă înscrise în 1940 la Liceul de băieţi „Vasile Lupu” din Orhei. La început nu făceam parte din  grupul „Majadahonda”, creat îndată după ocuparea Basarabiei, dar simpatizam mişcarea de rezistenţă. Apoi am început şă mă implic în acţiuni. Tot ce făceam, era pentru unitatea cu România. Toţi aşteptam eliberarea Basarabiei…

Am participat la acţiunile din ajunul Crăciunului 1940, făcînd parte din grupul operativ. Ne-am urcat pe scara de incendiu a clădirii. Alţii pe copacul de alături şi de acolo nu ne-a fost greu să smulgem steagul lor şi să îl punem pe al nostru. Priveam la Drapelul Tricolor. Nimănui nu-i venea a crede ochilor. În oraş, se începuse o hărmălaie extraordinară.

Mai tîrziu ne-au arestat. Ne-au bătut crunt, dar n-am recunoscut. Toţi ne-am ţinut bine. Nu ne-am pîrît. Ne-au judecat deacum cînd la Prut începuse acţiunile militare de eliberare. Unora le-au citit sentinţa, altora nu. Ne-au mai judecat prin închisori şi GULAG-uri. Soarta vitregă i-a lovit cu aripa grea şi nemiloasă pe fiecare. Pe unii cu aripa morţii chiar după judecată: Grigore Mihu, Anatol Gumă şi alţi şase băieţi. Am fost judecaţi în noaptea de 24 iunie 1941 de către Tribunalul Militar din Odesa. Nouă am fost condamnaţi la 25 de ani de privaţiune în GULAG. Ţelea Arcadie a murit în Sviajsk, lîngă Kazan, în 1942. Dumitru Avramoglo a fost condamnat tot în lagărele din Kazan la pedepsa capitală…

Cei care împlineam 18 ani eram condamnaţi a doua oară la moarte. Eu aveam numai 17 ani, am scăpat de moarte. De fapt, am reuşit să păcălesc şi moartea şi călăii. E greu să-ţi aminteşti chinurile iadului şi de acei camarazi care au murit fiecare izolat, fără a avea alături macăr un suflet apropiat, sub gloanţe sau sub loviturile mortale ale călăilor, sau de foame şi boli, cînd nu mai puteai lucra…

După ce am trecut Nistrul, aproape de Colbasna, trenul a fost oprit în cîmp şi ne-au sortat, trenurile fiind înconjurate de maşini militare şi soldaţi cu cîini. Femeile şi copii erau suiţi în alte vagoane, bărbaţii în altele, desigur cei apţi de muncă. Membrii celor mai multe familii nu s-au mai întîlnit niciodată. În lagăr, dintre basarabeni erau mulţi intelectuali: magistraţi, profesori, doctori, avocaţi, preoţi. Buni gospodari, muncitori cu mîini de aur, deportaţi în friguroasa Siberie numai pentru vine de a nu fi fost rusofili. În lagărul în care am fost şi eu, 60% erau români şi 40% ruşi şi alte naţionalităţi.

La întoarecere tata îmi povestea că, atunci cînd au început prigoana, sovieticii imblau noaptea cu maşinile şi arestau în primul rînd intelectualii. Din spusele lui, am înţeles că pe sora mea mai mică „au măritat-o” peste noapte, ca să n-o găsească acasă. Tata a avut noroc că s-a refugiat la timp şi n-a mai „dovedit” să ajungă în Siberia, unde îl aştepta moartea.

Puşcăria din Kazan se afla în vestita Catedrală Fecioara Maria. Celula mea era chiar în fostul altar am Catedralei. Oficial, în scris, nu primisem sentinţa. Am mai fost bătut, încarcerat, judecat. Abia la 2 februarie 1942 a venit sentinţa – 25 de ani de muncă silnică. Eram învinuit de justiţia sovietică de acte contrarevoluţionare, după vestitul lor articol „CRD” – activitate contrarevoluţionară. În mai 1942 am fost transerat de la Kazan la Ivdelag, la nord de Ekaterinoslav. Aici erau aduşi bărbaţii condamnţi la muncă, în robie, în Rusia slavia era în înflorire. Eram mai mulţi basarabeni. Aici i-am întîlnit pe colegii din Orhei: Leonid Budeanu, Gheorghe Martînov, Crucinschi, ş.a., condamnaţi în baza aceluiaşi articol „CRD”…

În Kazan, ca şi în Ivdelag sau Krasnoiarsk, toţi cei ce vorbeam româneaşte eram ca o familie. Tot lagărul Ivdelag era împărţit în douăsprezece sectoare şi avea o suprafaţă egală cu a României. Trăiam în barăci, pe jumătate în pămînt. În fiecare zi din barăci erau scoase pînă la douăzeci şi mai multe de cadavre. Mureau de foame, frig, mizerie, de bătăi neomeneşti şi gloanţe. Am rezistat fiind trecut prin şcoala militarăr românească. Am supravieţuit şi fiindcă în închisoarea din Kazan am învăţat bine franceza, iar de la un general rus închis am învăţat limba rusă, prin intermediul celei franzece. Am învăţat mai multe meserii. Fiindcă cunoşteam bine latina, am fost şi doctor. M-am eliberat în 1951 cu specialitatea normator în domeniul exploatării lemnului…

…Basarabenii, bucovinenii şi alţi români din eram numiţi „politici”, pe cînd restul populaţiei lagărului, la 40% erau în majoritate ruşi şi alze naţionalităţi. Nu ştiu rolul lor. Mulţi ziceau că-s spioni. Ei erau condamnaţi pe drept comun, dar ne stimau, ne înţelegeau, noi toţi eram disciplinaţi, muncitori, de noi nu se prea puteau lega, chiar şi conducerea lagărului. Cum se vede, eram şi pîrîţi, fiindcă eram deseori cercetaţi şi torturaţi, şi nou judecaţi…

În 1951 mi s-au împlinit anii, aşa că am fost anunţat. Trebuiau să mă elibereze. Dar, spre mirarea mea, am aflat că n-am voie să părăsesc Siberia. Indignarea mea n-avea margini. Dar, ca un sclav, nu puteam să fac nimic. Din Ivdelag, am fost sub escortă trimis în Krasnoiarsk, cu domiciliu forţat. Asta însemna în ruseşte „volnoe poselenie”, adică noi, de bunăvoie, ne-am schimbat locul de trai. Dar ce fel de voluntară a locului de trai în sălbatica regiune Krasnoiarsk, unde, cum am aflat de acum scăpat de Siberia, a murit în condiţii pînă în prezent necunoscute minunatul şi nerepetatul nostru profesor şi însufleţitorul organizaţiei noastre Vasile Mahu. De acolo nu aveam dreptul a pleca nicăieri. Şi aici eram mulţi români. Abia în 1955, cînd călăul popoarelor decedase, am avut dreptul să mă întorc în Basarabia natală, şi nu singur. Acolo am întîlnit o altă victimă a regimului stalinist încă din 1940, lituanianca Marieta Curanschene. Ne-am întors acasă în trei, noi doi şi fecioraşul Alexandru…

…Tata, care dovedise să de evacueze în România, ne-a făcut chemare în Ardeal, unde lucra, şi noi tustrei am venit la el. În vîrstă de 34 de ani, după 15 ani de privaţiune în Siberia şi după doi ani de la venirea în România, unde regimul totalitar era tot atît de aspru, am început totul de la capăt. Am învăţat, am fost persecutat, dat afară de la lucru, dar nu m-am lăsat. Ambasada U.R.S.S. la Bucureşti mă socotea cetăţean sovietic „fugar”, deşi niciodată niciodată nu m-am considerat cetăţean sovietic.

…Păi suntem din neam de mazili. După lupta de la Lipnic, Ştefan cel Mare ne-a reabilitat în drepturi. Străbunul nostru a primit o moşie în ţinutul Hogineştilor. Bunelul a ridicat în sat Biserica cu hramul Sfîntul Dumitru şi pînă în prezent în cimitir se înalţă singura cruce de piatră a bunelului.

…Păi, noi basarabenii, avem o altă mentalitate, o altă educaţie. Ruşii de cînd sunt ei încă din primul mileniu au fost şi au rămas barbari. M-am convins în cei 15 ani de detenţie în Siberia. Înainte de ocupaţia lor, la Orhei, viaţa trecea liniştit, patriarhal. Plecau de la putere liberalii, veneau ţărăniştii şi invers – se duceau ţărăniştii, veneau liberalii, viaţa curgea liniştită, paşnică, cu înţelegere, cu hramuri şi petrecere, în armonie. Aveam ţară, Patrie, neam şi credinţă sfîntă în Dumnezeu, care nu m-a părpăsit niciodată li nici eu n-am uitat de Dumnezeu. L-am purtat pretutindeni în suflet, l-am simţit alături; chiar şi în celula din Catedrala Sfînta Maria din Kazan, cînd toţi adormeau, au mă rugam lui Dumnezeu. Poate el m-a scăpat cu zile din iad…

    (Bacău, mai 1998)